Salt mortal

Bocceluța mea cu vise care se repetă s-a îmbogățit de curînd cu un vis nou. Mă vizitează cînd sînt agitată, cînd adorm cu fricile bine îndesate în mine, de parcă ar trebui să le țin de cald, noaptea. Așa că pe lîngă visul bagajelelor nefăcute, visul apelor care cresc turbate, dornice să mă-nghită și visul rătăcirii pe străzi în pantă – labirinturi desfășurîndu-se printre case vechi – acum mă bucur, cel puțin la două luni o dată, de visul saltului în gol.

Se întîmplă cam așa:
Sînt într-o mașină (uneori în tren), niciodată singură, niciodată la volan, însoțită de oameni necunoscuți. Străini. Bolidul greu se năpustește înainte cu viteză înspăimîntătoare (frînă nu există), la o curbă pierde firul drumului (dacă e tren, deraiază) și de la o înălțime uriașă, de sute de metri, monstrul se aruncă sinucigaș în aer drept deasupra unei prăpăstii, săgeată năucă și letală. Poate să fie marea dedesubt, sau pămîntul – sterp ori împădurit – nu contează, iar eu privesc cu ochii cît cepele prin geam și văd jos peisajul îndepărtat, mult prea mic și îndepărtat pentru a putea spera că o să ajung acolo cu oasele întregi. Si atunci urmează conștientizarea faptului că o să mor. În vis, ȘTIU că nu mai am nicio șansă.

Dar mai sînt cîteva secunde pînă atunci și în acele secunde, zburînd prin aer cu gîndurile limpezi, încerc să înțeleg ce se întîmplă. Acestea sînt ultimele clipe. Așa te simți în ultimele clipe. Atît de liniștită. Atît de tristă. Atît de resemnată. Nu urlu niciodată în vis, aș pierde timp bun pentru gîndit. Niciodată nu o să mai fii aici. Acum o să afli ce e dincolo. Mai e foarte puțin. Nu o să mă găsească întreagă. De ce sînt atît de calmă? Asta a fost tot? Asta a fost tot. Nu pare mult. Dar nici puțin. De fapt, nu a fost rău deloc. Încep să pierd din înălțime. Legea gravitației. Să fii omorît de o lege… Mai am cîteva secunde. Cît să le numeri pe degetele de la două mîini. De la o mînă. Sînt sănătoasă și încă tînără, iar peste trei secunde o să mor. Se mai întîmplă… A fost frumos… Am rîs mult, am iubit ca o bezmetică.

Întotdeauna mă trezesc, cam în acest moment. Înainte de. Și minute bune, pînă să mă dezmeticesc, stau și savurez gustul morții iminente. E un gust doar aparent nou. Încerc să-mi învăț firea cu el. Mi-ar plăcea să fiu la fel de liniștită, de curioasă și de lucidă, cînd o fi să fie.
Iar apoi uit de învățătură, pentru că este o învățătură aspră și mult prea tristă pentru mine, atunci cînd sînt departe de puterea visului.

441 comentarii

Din categoria Uncategorized

Et in Arad ego

Am ajuns la Școala de ofițeri în rezervă din Radna pentru că intrasem la facultate și  eram foarte mulțumit fiind totuși la doar o oră de casă. Era viață grea la infanterie dar totuși futaiul era puțin mai select fiind primit într-o școală de ofițeri.

Am început practic în octombrie iar decembrie ne-a prins total nepregătiți, lunile de toamnă le-am folosit cum era obiceiul pământului, muncindu-l. Făcuserăm doar o ședință de tragere și foarte puțină instrucție tactică.

Vremurile erau tulburi, la începutul lunii decembrie șefii noștri erau informați și pregătiți cu privire la intervenții în cazul unor tulburări sociale viitoare, în timp ce pe noi ne durea în fund. Eram studenți și chiar dacă ne mai terorizau comandații de pluton, peste alte 6 luni se termina armata și mergeam la Timișoara, la facultate. Eu unul eram îndrăgostit până peste cap în acele vremuri, dragostea mea nefiind tocmai împărtășită mă aruncam cu capul înainte în orice situație, ca să mă mai răcoresc. Fusesem membru în garda drapelului la jurământ, fugi la bucătărie, fugi la centrala termică sau la sala pompelor, fă singur sectorul WC, colac peste pupăză eram și cancelar. Totuși nu mă plângeam, trecuse perioada cea mai grea, mai rămânea să ieșim cu bine și din iarnă.

Statul Major General știa însă că se va întâmpla ceva, gărzile erau controlate din trei în trei ore, iar concediile cadrelor militare fuseseră sistate.

După jurământ începuseră permisiile, unii dintre noi, care locuiau mai aproape, în Arad sau Timișoara primeau doar învoiri de sfârșit de săptămână. Așa s-a întâmplat și în acel weekend. Când s-au întors timișorenii la unitate au fost interogați despre ce se întâmpla în Timișoara și li s-a cerut să nu povestească în unitate ce știau, lucru pe care ei nu l-au făcut. Ne-au povestit cu lux de amănunte ce văzuseră sau auziseră că se întâmplase în Timișoara.

Pe 17 decembrie a fost dat ordinul Radu cel Frumos. Acesta presupunea luarea unor măsuri de alarmare și echipare în cazul atacului unui agresor extern, după trei ore a venit ordinul Stefan cel Mare și asta însemna pregătire cu toată muniția de război și tehnica de luptă. Am rămas în unitate, în stare de alertă până în 21 decembrie.

În data de 20 decembrie Comandantul școlii fusese la o întânire cu Ilie Ceaușescu de unde venise cu următorul mesaj:

„Niște elemente destabilizatoare au pătruns pe teritoriul țării noastre la Timișoara , unde au spart vitrinele în centrul orașului, au produs dezordine, au furat de prin magazine, au bruscat oameni; sunt niște huligani, probabil unguri, iar armata a fost nevoită să iasă în stradă pentru a apăra cuceririle revoluționare.”

Planul era să mergem la Timișoara așa că ne-am pregătit toată seara și noaptea dar spre surprinderea tuturor dimineața pe la 9, Șeful de Stat Major maiorul Neculae Diaconescu primește de la gen. Hortopan ordinul de a se deplasa la Arad, nu la Timișoara pentru că niște elemente dușmănoase devastează centrul Aradului și atacă sediul Comitetului județean de partid.

În acest moment arădenii din plutoane au fost retrași și lăsați în unitate. Totuși câțiva dintre noi au fost întrebați dacă sunt dispuși să meargă acolo și m-am numărat printre ei. Am acceptat.

În total am fost cam peste o mie de oameni din Detașamentul Păuliș care ne-am deplasat în Arad, o companie de TAB-uri și am ajuns acolo cam pe la prânz.

Eram conduși de maiorul Neculae Diaconescu, iar comandantul meu de pluton era lt. maj Voicu.

Tot plutonul avea o relație bună cu acesta din urmă, era un om de treabă, cinstit și drept. În orele care au urmat ne-a coordonat foarte bine. S-a comportat foarte firesc nu și-a ascuns emoțiile și prin asta ne-a câștigat și mai mult încrederea. Erau momente în care fiecare trebuia să stea față în față cu conștiința lui în deciziile pe care le lua sau ordinele pe care le ducea la îndeplinire. Cu toate acestea a știut să fie tot timpul în spatele nostru și să ne dea un sentiment de siguranță și protecție.

În Arad ostilitățile erau conduse de maiorul Bădălan, în calitate de Șef de Stat Major al Diviziei de la Oradea, care odată cu venirea noastră, își pusese în cap să elibereze piața și să suprime rebeliunea împingînd răzmerița pe străzile Horia, Cloșca și Crișan (chiar așa!).

Maiorul Diaconescu a preluat obiectivele din piață stabilind o zonă de demarcație între armată și manifestanți și în scurt timp și-a atras ostilitatea lui Bădălan pentru faptul că nu a acceptat planul său de acțiune.

Eu am intrat în prima tură și am intrat în dispozitiv, cu arma la piept, fără baionetă la armă și cu încărcătoarele în genți, stăteam cu spatele la clădirea Comitetului și cu fața la manifestanți. În fața mea printre ei vedeam fețe cunoscute. După ce am salutat politicos vreo doi cunoscuți la scurt timp m-am trezit față în față cu tata și cu mama.

În spate, Bădălan răcnea la Diaconescu să împingem manifestanții și să eliberăm piața, acesta îi răspundea că el răspunde de oamenii lui, că primește ordin doar de la gen. Hortopan și că nimeni nu va face un pas nici în față nici în spate. Evident că tot Detașamentul Păuliș era de partea lui. Retrăgîndu-se maiorul Bădălan în clădirea Comitetului, oamenii au făcut un pact cu Diaconescu astfel că între noi nu a mai fost o atitudine ostilă. Așa am putut să mă împac cu ai mei și să pot primi și eu și colegii mei un ceai cald de la mama.

În noaptea de 21 spre 22, secretarii CC Ilie Matei și Radu Constantin dăduseră ordin să se elibereze noaptea piața folosind forța și speculînd faptul că rămăseseră un numar mic de manifestanți în piață, cam 100, însă prima secretară Maria Pugna nu fusese de acord cu acest plan cerînd să se acționeze fără a se folosi violența. În acea noapte Valentin Voicilă a încercat o nouă înțelegere cu Nicolae Diaconescu. Acesta consta în faptul că armata nu golea piața noaptea iar a doua zi, când se aștepta un număr sporit de manifestanți, aceștia nu ar fi forțat intrarea în clădirea Comitetului. Oamenii strigau întruna: Armata e cu noi!

În cabinetul primei secretare era un haos, maiorul Diaconescu fusese chemat la ordine, Ilie Matei și Bădălan făceau presuni asupra lui să ne ordone să ne punem baionetele. Degeaba, Diaconescu nu se mai supunea lor. Își luase pe doi dintre noi, studenți de la Institutul de Sport, care erau singurii cu incărcător la armă și aveau misiunea să-l păzească.

Pe la miezul nopții detașamentul nostru nu se mai subordona lui Bădălan și Matei, în piață a apărut un șir de oameni îmbrăcați în civil, cu banderole la mâini, ne dădeau portocale, ceai.

Așa că în lipsa unei atitudini ostile din partea manifestanților pe la două a rămas doar un șir de soldați și o parte dintre noi am mers la odihnă în Liceul Sanitar. M-am trezit și am reintrat în dispozitiv a doua zi dimineața. Treptat piața s-a umplut , se scanda, se cânta, s-au ținut slujbe pentru morții din Timișoara, la ora fugii Ceaușeștilor erau vreo 100,000 de oameni în piață. După fuga lor s-a dat ordin ca toate unitățile militare să fie retrase în cazărmi. Acest lucru s-a întâmplat și cu Detașamentul nostru, am fost scoși din dispozitiv încărcați în mașini și readuși în Radna, în unitatea noastră, doar două companii au rămas acolo, pentru a asigura ordinea.

Am intrat în unitate bucuroși că se terminase totul cu bine, nu se trăsese nici măcar un cartuș, eram toți sănătoși, comandanții noștri erau ridicați pe sus. Încet, încet  am fost temperați de către comandantul unității, Preda și lucrurile au reintrat în normal.

Apoi au început problemele pentru maiorul Diaconescu. Fusese raportat pentru nesupunere la gen. Hortopan și l-au suspendat, voiau chiar să îl judece. Când acest lucru a ajuns la urechile noastre ne-am amărât foarte mult, el era eroul nostru. Așa că am făcut un gest inimaginabil, în semn de protest am ieșit cu mic cu mare pe platoul unității. A fost un moment de rebeliune  care nu s-a încheiat până când comandantul unității nu a venit și ne-a dat asigurări că maiorul Diaconescu nu va fi pedepsit.

Și nu a fost. Dar nici foarte promovat nu a fost, a ieșit la pensie colonel. Promovat a fost în schimb maiorul Eugen Bădălan care a ajuns general de armată, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române în 2004-2006 și deputat PDL în 2008.

În Arad s-a tras începând cu noaptea de 22 decembrie spre 23, dar despre asta, altădată.

395 comentarii

Din categoria Amintiri, Societate

Mozaic

150 comentarii

Din categoria Diverse

Sfîrşit de octombrie

482 comentarii

Din categoria Diverse

Varza

408 comentarii

Din categoria Diverse

Lectia

Si ne-am intors din vacanta. N-a fost una reusita, din multe puncte de vedere. Din altele, a fost bine, am vazut multe, am fost pe la tot felul de ruine (ma stiti zarghita la cap, prefer o cetate de 2500 de ani oricand plajei plictisitoare :D). Dar n-am sa intru in detalii si nici n-am sa pun poze acum (desi am unele, din absoluta intamplare, frumoase rau). Altadata.

Azi va descriu o intamplare, sa-i spunem intamplare, al carei ultim act s-a petrecut ieri. As putea sa incep povestea acum cativa ani, ca se putea intui inca de acum cinci-sase ani cam ce si cum s-ar putea intampla. Dar nu, o incep de pe 13 august. Eram la masa si din discutiile socrilor mei, pe care din prudenta doar le ascult in loc sa intervin (de dragul lui Alberto, care saracul incearca inutil doar de vreo 12 ani sa impace si capra si varza), aud ca soacra-mea era cat pe ce sa dea ortul popii in dimineata aia. De obicei nu merge mult pe jos, are probleme la un picior si schiopateaza, asa ca ori merge cu masina, ori sta acasa. De data asta insa a vrut sa faca cativa pasi pana la un magazin si era cat pe ce sa o lateasca unul din tinereii satului cu motocicleta. A scapat imbratisand un zid. Desi nu mai stau de mult acolo si merg doar in vacante, mi l-am amintit pe copil. Nu era mult mai mare decat Gigi, vreo 15 ani, a fost si la una din petrecerile noastre. Copil pe care taticul l-a pus pe motoreta de la opt-noua ani. Cand il vedeam pe tata cu ce mandrie isi priveste baiatul calarind la varsta cand nici picioarele nu-i ajungeau pana la pedale, pe mine ma lua automat groaza. Am alungat repede imaginea din memorie, n-aveam absolut niciun chef sa-mi aduc aminte.

A doua zi, dupa o lunga plimbare prin imprejurimi, Gigi ne-a batut la cap sa-i luam o pizza. Asa ca am mers la restaurant in satul care e resedinta de comuna. Preturi mici, lume vesela, in vacanta, multi turisti. N-am avut loc la masa decat exact in fata cuptorului de pizza. Eu una m-am bucurat, pentru ca tocmai trasese o ploaie si era destul de frig pentru costumatia noastra lejera. In fata noastra era o alta masa doar, la care de obicei trageau cei care dadeau comenzi de pizza de luat acasa. Ne-am intins destul de mult, Gigi pana sa manance pizza (pe care de fapt nu prea a mancat-o, era deja satul de toate prostiile), noi pana sa terminam o bere amestecata cu limonada. Si in fata noastra vin doi baieti. Unul din ei, baiatul din povestea de ieri. N-am idee de ce m-am oprit mai mult de o secunda sa ma uit la el. Probabil pentru ca imi oferea un prilej de reflectie. De cand il am pe Gigi ma bantuie fricile. De ce ar putea sa i se intample, de cum o sa creasca. Eh, copilul asta era exemplu de cum nu sa fie. Mergea cracanat, rigid, cu pieptul scos teatral inainte, ca si cum ar fi avut nevoie sa-si demonstreze barbatia in fiecare secunda. O mina aroganta pe chip, fara sa priveasca pe nimeni in ochi, nici macar pe chelnerul care i-a luat comanda. Pe noi nici macar nu ne saluta. Doar lui Gigi ii spune rastit sa-si dea scaunul mai incolo, ca n-are loc. Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred transformarea. Copil era dragalas si inofensiv. Acum, aceeasi fata parea lipita cu chiu cu vai pe craniul unui mafiot. Isi comanda friptura si bere. I se aduc, chiar repede fata de cat am asteptat noi. Deh, e probabil client fidel. Baiatul cu care e inghite in sec. Se vede ca nu e la fel de bogat. Nici aroganta nu o are. Desi probabil au aceeasi varsta, pare mult mai copil. Am iesit din local cam in acelasi timp cu ei. Noi spre minuscula noastra Peugeot 107 de inchiriat (eh, ce de povesti am si cu ea, micuta), ei spre o motocicleta Kawasaki nitel mai mare decat masina noastra. Din nou, ma bate aceeasi dilema: oare cum o reusi sa o controleze, e totusi un tip micut, subtire. De casti nici vorba. Imi alung din minte si de data asta o imagine neplacuta si-mi vad de drumul nostru. Dupa ei, adica, pentru ca n-au avut normal rabdarea sa astepte sa iesim noi din parcare, au zburat prin fata noastra. Alberto isi opreste un gand ceva mai colorat, eu la fel, amandoi ii spunem lui Gigi sa fie atent prin sat cand trece vitezomanul Gica.

In a treia zi, pe 15 august, sarbatoare mare in Italia de pe vremea romanilor, Ferragosto. Ca sa nu ne stricam complet ziua decidem sa mergem spre un orasel de pe coasta. Gigi nu vrea sa vina cu noi. Ramane cu bunicii acasa. Ca un facut, n-am idee de ce, ii spun soacra-mii sa nu-l lase pe Gigi afara, cum avea el de gand. De obicei dupa pranz ei dorm si nu e voie sa faci nici cel mai mic zgomot si atunci el o lua la fuga prin sat spre terenul de fotbal. I-am spus: stai acasa si ne astepti. Iti scoti tableta in curte si te joci pe ea, fara sa faci galagie. Binenteles ca dracusorul meu imi arunca nervos o negatie: fac ce vreau, aici nu-i nevoie sa stai de capul meu. Ma uit la socra-miu si vad o privire admirativa, copie cu cea a tatalui micului motociclist apucat. In fine, plecam, eu cu grija ca nu stiu ce poate sa-i treaca prin cap lui fi-miu. Pe drum il sunam din ora in ora. De obicei nu sunt chiar atat de paranoica, ma bucura cand merge sa joace fotbal, dar in ziua aia chiar am fost. Ne intoarcem un pic dupa pranz, cam pe la unu. Sus, in sat, in piata, ne opreste un barbat: nu puteti sa treceti, trebuie sa lasam loc pentru ambulanta, un copil si-a spart capul, a alunecat pe pietre. Eu sar din masina cu o sprinteneala total necaracteristica mie, gandindu-ma ca e Gigi si a fost neatent. Din fuga ii spun lui Alberto sa parcheze masina pe undeva si sa vina dupa mine. Ma strecor printre barbatii care incercau sa ma opreasca. Straduta pe care merg e foarte ingusta, casele de piatra, e pavata cu pietre mari, colturoase. Am stat acolo, intr-una din casutele inghesuite una in alta, acum 5 ani. Inima imi e in gat, gandindu-ma doar ca poate sa-mi fie copilul acolo plin de sange. Ajung chiar in fata casei „mele” si ma linistesc in modul cel mai oribil cu putinta. Nu e al meu. Pe jos e micul motociclist arogant de ieri, tinut in brate de tatal urland. Copilul horcaie sacadat, inconstient deja. Are un ochi umflat/vanat si mult sange naclait pe haine si in jur. Lovitura cea mai grava e la cap, deasupra ochiului stang. Probabil are si niste coaste rupte ale caror cioturi ascutite ii inteapa plamanii si nu-l lasa sa respire bine. Motocicleta zace si ea zbrobita de caldaram, cativa metri mai incolo. Lumea plange calcand in balta deja intunecata. Se tipa dupa ambulanta. Ambulanta care nici nu poate intra pe straduta ingusta. In sfarsit, ea vine, dar trebuie sa opreasca mult mai sus, un brancardier vine cu un balon de oxigen. Tatal tipa dupa targa: aduceti targa, aduceti targa. Bietul infiermier face o alta cursa, dupa targa. Cu incetinitorul imi pare, reusesc sa-l transfere pe targa. Nu merge intins, coastele rupte il impiedica sa respire. La orice incercare de a-l intinde, respiratia i se transforma intr-o bolboroseala infundata. In fine, tatal il tine in semi-sezut si incep sa alerge urcand spre ambulanta. Am uitat sa va spun, strada e in panta, ca mai toate de pe aici. In urma ramane balta de sange, pe care un vecin se grabeste sa puna furtunul. Noroc ca-l opreste cineva, carabinierii inca n-au ajuns, daca vor veni.

Seara, in loc de sarbatoare, satul vuieste de scenarii. Nu se stie nimic precis. Unii spun ca e in coma. Altii ca e inca in operatie. Fracturi craniene. Un ochi pierdut. Plamani perforati. Cei mai multi ii deplang ghinionul. Pe chip insa li citeste un fel de usurare. Un fel de: bine ca e doar el. Bine ca nu a lovit pe nimeni. Mult mai putini sunt cei care in soapta spun: era de asteptat.

Ieri am aflat de pe Facebook ca baiatul a murit. In ziua accidentului, cu el sub ochi, n-am reusit sa am mila. Nu ma gandeam decat ca in fata motocicletei lui putea sa fie Gigi. Sau un alt copil, sau o persoana nevinovata. Acum e binenteles altfel. E mai mare socul acum decat atunci. Sunt departe de imaginea lui zacand pe caldaram, in curand o sa fie in ceata complet, dar nu pot sa nu ma gandesc la durerea izbitului de zidul de piatra. Si de cate lucruri te asteapta inca la 16 ani. Oare o fi meritat goana nebuna renuntarea asta? Si nu pot sa nu ma gandesc la tatal lui. Oare o fi meritat mandria de a-si vedea copilul calare pe motocicleta la o varsta asa de mica in schimbul durerii de azi? La mama nu reusesc sa ma gandesc. E un fel de Bahmuteanca vopsita violent cu negru, machiata la chilogram, care in momentul accidentului a preferat sa intrebe, fara macar sa aiba instinctul de a se apropia de el, de a-l privi: „credeti ca-mi face bine sa merg cu el cu ambulanta?” si care la primul gest al altcuiva „n-ai cum sa-l ajuti si-ti va face rau sa-l vezi asa” s-a intors cu spatele de parca nu era singurul ei copil acolo. Ce a ramas in urma copilului asta? Acum, o gramada de pareri de rau de ghinionul pe care l-a avut, pareri care de care mai pompos ridicole, pe peretele lui de Facebook. Italienii cred ca au cel putin in doctorat in fatalism, conduc ca apucatii, dar la orice, vai ce ghinion. Maine probabil uitarea. Si iar am avut parte de o lectie din care nimeni nu va invata nimic.

580 comentarii

Din categoria Uncategorized

Nu încă

 

M-a întrebat de ce nu sînt mai mîndră. De ce-mi pare neînsemnată Mîndria, pe lîngă Iubire. Mîndria, sora bună a Nepăsării…
Nu sînt mîndră, recunosc, dar o să fiu, i-am răspuns. O să fiu, dar nu acum. Peste cinci ani, îţi promit, voi fi demnă ca o zeiţă. O să-ţi ofer pe tavă tot felul de cuvinte-trufandale, dar pe mine însămi, ca acum, cu disperare, nu. Nu mai.

M-a întrebat cum de îmi fierbe sîngele, după atîta timp.
I-am răspuns: peste zece ani o să se subţieze, o să vezi, exact atît cît să întrezăresc prin roşul lui decolorat lipsa de sens a frămîntărilor cărnii.
Dar nu e încă momentul. Nu e.

M-a întrebat de ce nu sînt liniştită. De ce tremur tot timpul.
O să fiu, i-am răspuns, o să fiu. Peste cincisprezece ani. Ca apa unui lac de munte o să fiu de calmă.
În adîncul lui o să se împletească strîns rădăcinile neliniştilor, iar pe suprafaţa sticloasă nu o să alerge nici o undă.  Nu o să te mai tulbur. Îţi promit.

M-a întrebat de ce nu mă desprind de el. DE CE?
Peste douăzeci de ani, i-am spus. Atunci gîndurile mele o să fie mai uşoare şi, răzbind în sfîrşit afară din pămînt, din mocirlă, o să plutească elegant pe sub coroanele copacilor.
Dar nu mai sus de atît. Dacă deasupra nu mai e nimic? Dacă mă pierd de tot? Dacă?

In cele din urmă, m-a întrebat de ce nu-s rece şi netulburată.
O să fiu, i-am răspuns, pentru foarte multă vreme.
O să fiu destul de rece, acolo, în cuşca netedă de lemn.
Şi n-o să mă mai roadă viermele niciunei dorinţe.
Atunci să vezi linişte. Atunci să vezi netulburare.
Atunci.

205 comentarii

Din categoria Uncategorized