Arhive pe categorii: Uncategorized

Salut!

224 comentarii

by | Mai 15, 2017 · 17:12

Lelea Sâie

A cunoscut-o în vara aceea de început al marii iubiri. Era tare, tare îndrăgostită. Așa, feciorelnic  și un pic exaltat, clasic, cu norișori trandafirii și cu fluturi albaștri. Când el i-a spus mergem pentru câteva zile la țară, la părinții unui prieten, cam imperativ a spus-o, nenegociabil – avea să descopere apoi că așa făcea aproape în toate împrejurările și asta avea să-i îndepărteze cu timpul  –   ezitarea ei a fost foarte scurtă. Despre prietenul acela al lui nu știa mare lucru, doar că e unul vechi, din copilărie, coleg de școală, devotat, un fel de frate. Așa avea să și rămână pe toată durata căsniciei lor. Era singurul care putea să le trântească în față adevăruri  jenante,  să-i critice sau să-i certe fără urmări, supărări sau rupturi. Dobândise statutul ăsta pentru că era de cursă lungă, loial și cum s-ar zice cu vorba aia caraghioasă, sufletist. După treisprezece ani, el le-a fost martor și la divorț. A fost îngrozit când i-au propus, dar n-aveau pe cine conta, toți ceilalți prieteni au declarat că-s niște idioți că fac asta și că ei nu se bagă. I-au explicat că trebuie să-i ajute cineva să scape unul de celălalt – așa era atunci, trebuiau neapărat martori și proces –  și cine să-i ajute, dacă nu el, cel pe care s-au putut baza întotdeauna? A făcut-o, în cele din urmă, dar asta l-a costat o stânjeneală în relația cu ei pe care n-au  mai depășit-o.

Toate astea erau încă foarte departe la vremea când a pășit-plutit pe ulița aceea, spre casa necunoscută unde urma să înnopteze pentru prima dată sub același acoperiș cu marea iubire. Lelea Sâie l-a întâmpinat pe el cu o bucurie maternă, cu o îmbrățișare caldă și cu țocăieli, se simțea că e de-al lor, de-al casei. Apoi i-a aruncat ei o privire cercetătoare, a măsurat-o scurt din cap până-n picioare și a rostit, implacabil, asta nu-i aia de data trecută. Nu era, n-avea de ce să se îmbufneze sau să se tulbure și să strice totul. Au urmat alte veri, s-au mai dus pe acolo pentru câte o zi-două, a început să-i devină dragă femeia aceea cu năframă și șorț,  cam iscoditoare, întotdeauna un pic suspicioasă. Era trupeșă, ușor asimetrică din cauză că-i lipsea un sân – fusese operată, i-l tăiaseră, știa că odată avea să vină recidiva, dar despre asta nu vorbea și nu se plângea niciodată. Se temea doar de un anume loc din grădină, unde, sub un pom foarte bătrân, avea înmormântat un copil pe care-l pierduse demult, când era mic. Recunoștea că-i e întotdeauna groază să treacă pe acolo și bombănea obiceiul acela. Ce prostie, să îngropi  mortul  lângă casă.

Odată, într-una din escapade, băieții trebăluiau ceva prin șură și ele două au rămas în bucătărie, la povești. Se vedea că pe lelea Sâie o roade ceva și nu știe cum să zică. Până la urmă, i-a spus. Voia neapărat s-o însoțească la o înmormântare, acolo, în sat. Nici n-a vrut să audă, ce să caute ea la înmormântarea unei băbuțe străine? N-a cunoscut-o, niciodată n-a văzut-o vie, de ce ar fi trebuit s-o vadă moartă? Nici măcar nu era rudă cu gazdele ei. Și cam știa ce înseamnă o înmormântare la țară, cu lumea înghesuită în curtea casei, cu bocete, cu slujba interminabilă sub soarele care te bate fix în creștet și cu probabilitate mare de migrenă post-eveniment. Nu, nu, în niciun caz. Se apropia ora, lelea Sâie devenea tot mai neliniștită și insistența devenise rugătoare, se vedea că e extrem de important pentru ea, dar că nu voia să meargă singură, din ceva motiv. Era evident că răposata nu i-a fost prietenă, doar consăteancă, și atunci? Poate nu se avuseseră bine, dar s-o fi gândit că moartea-i moarte și că s-ar cuveni să fie acolo și nu voia să meargă neînsoțită? Până la urmă a cedat, spre bucuria femeii. Se gândea că o să treacă și asta cumva , că nu-i chiar așa de mare sacrificiul și că lelea Sâie merită atât. Pășeau alături pe ulița prăfoasă, nu era mult de mers. Era cald, senin și ciripeau păsărele când lelea Sâie, mulțumită că merg, cu un ton conspirativ și un pic malițios, a zis hai să vedem, plânge noră-sa?

485 comentarii

Din categoria Uncategorized

La plimbare

404 comentarii

Din categoria Uncategorized

Jurassic Coast, Anglia…

413 comentarii

Din categoria Uncategorized

Primăvară

503 comentarii

by | Mai 4, 2016 · 22:34

Salt mortal

Bocceluța mea cu vise care se repetă s-a îmbogățit de curînd cu un vis nou. Mă vizitează cînd sînt agitată, cînd adorm cu fricile bine îndesate în mine, de parcă ar trebui să le țin de cald, noaptea. Așa că pe lîngă visul bagajelelor nefăcute, visul apelor care cresc turbate, dornice să mă-nghită și visul rătăcirii pe străzi în pantă – labirinturi desfășurîndu-se printre case vechi – acum mă bucur, cel puțin la două luni o dată, de visul saltului în gol.

Se întîmplă cam așa:
Sînt într-o mașină (uneori în tren), niciodată singură, niciodată la volan, însoțită de oameni necunoscuți. Străini. Bolidul greu se năpustește înainte cu viteză înspăimîntătoare (frînă nu există), la o curbă pierde firul drumului (dacă e tren, deraiază) și de la o înălțime uriașă, de sute de metri, monstrul se aruncă sinucigaș în aer drept deasupra unei prăpăstii, săgeată năucă și letală. Poate să fie marea dedesubt, sau pămîntul – sterp ori împădurit – nu contează, iar eu privesc cu ochii cît cepele prin geam și văd jos peisajul îndepărtat, mult prea mic și îndepărtat pentru a putea spera că o să ajung acolo cu oasele întregi. Si atunci urmează conștientizarea faptului că o să mor. În vis, ȘTIU că nu mai am nicio șansă.

Dar mai sînt cîteva secunde pînă atunci și în acele secunde, zburînd prin aer cu gîndurile limpezi, încerc să înțeleg ce se întîmplă. Acestea sînt ultimele clipe. Așa te simți în ultimele clipe. Atît de liniștită. Atît de tristă. Atît de resemnată. Nu urlu niciodată în vis, aș pierde timp bun pentru gîndit. Niciodată nu o să mai fii aici. Acum o să afli ce e dincolo. Mai e foarte puțin. Nu o să mă găsească întreagă. De ce sînt atît de calmă? Asta a fost tot? Asta a fost tot. Nu pare mult. Dar nici puțin. De fapt, nu a fost rău deloc. Încep să pierd din înălțime. Legea gravitației. Să fii omorît de o lege… Mai am cîteva secunde. Cît să le numeri pe degetele de la două mîini. De la o mînă. Sînt sănătoasă și încă tînără, iar peste trei secunde o să mor. Se mai întîmplă… A fost frumos… Am rîs mult, am iubit ca o bezmetică.

Întotdeauna mă trezesc, cam în acest moment. Înainte de. Și minute bune, pînă să mă dezmeticesc, stau și savurez gustul morții iminente. E un gust doar aparent nou. Încerc să-mi învăț firea cu el. Mi-ar plăcea să fiu la fel de liniștită, de curioasă și de lucidă, cînd o fi să fie.
Iar apoi uit de învățătură, pentru că este o învățătură aspră și mult prea tristă pentru mine, atunci cînd sînt departe de puterea visului.

441 comentarii

Din categoria Uncategorized

Lectia

Si ne-am intors din vacanta. N-a fost una reusita, din multe puncte de vedere. Din altele, a fost bine, am vazut multe, am fost pe la tot felul de ruine (ma stiti zarghita la cap, prefer o cetate de 2500 de ani oricand plajei plictisitoare :D). Dar n-am sa intru in detalii si nici n-am sa pun poze acum (desi am unele, din absoluta intamplare, frumoase rau). Altadata.

Azi va descriu o intamplare, sa-i spunem intamplare, al carei ultim act s-a petrecut ieri. As putea sa incep povestea acum cativa ani, ca se putea intui inca de acum cinci-sase ani cam ce si cum s-ar putea intampla. Dar nu, o incep de pe 13 august. Eram la masa si din discutiile socrilor mei, pe care din prudenta doar le ascult in loc sa intervin (de dragul lui Alberto, care saracul incearca inutil doar de vreo 12 ani sa impace si capra si varza), aud ca soacra-mea era cat pe ce sa dea ortul popii in dimineata aia. De obicei nu merge mult pe jos, are probleme la un picior si schiopateaza, asa ca ori merge cu masina, ori sta acasa. De data asta insa a vrut sa faca cativa pasi pana la un magazin si era cat pe ce sa o lateasca unul din tinereii satului cu motocicleta. A scapat imbratisand un zid. Desi nu mai stau de mult acolo si merg doar in vacante, mi l-am amintit pe copil. Nu era mult mai mare decat Gigi, vreo 15 ani, a fost si la una din petrecerile noastre. Copil pe care taticul l-a pus pe motoreta de la opt-noua ani. Cand il vedeam pe tata cu ce mandrie isi priveste baiatul calarind la varsta cand nici picioarele nu-i ajungeau pana la pedale, pe mine ma lua automat groaza. Am alungat repede imaginea din memorie, n-aveam absolut niciun chef sa-mi aduc aminte.

A doua zi, dupa o lunga plimbare prin imprejurimi, Gigi ne-a batut la cap sa-i luam o pizza. Asa ca am mers la restaurant in satul care e resedinta de comuna. Preturi mici, lume vesela, in vacanta, multi turisti. N-am avut loc la masa decat exact in fata cuptorului de pizza. Eu una m-am bucurat, pentru ca tocmai trasese o ploaie si era destul de frig pentru costumatia noastra lejera. In fata noastra era o alta masa doar, la care de obicei trageau cei care dadeau comenzi de pizza de luat acasa. Ne-am intins destul de mult, Gigi pana sa manance pizza (pe care de fapt nu prea a mancat-o, era deja satul de toate prostiile), noi pana sa terminam o bere amestecata cu limonada. Si in fata noastra vin doi baieti. Unul din ei, baiatul din povestea de ieri. N-am idee de ce m-am oprit mai mult de o secunda sa ma uit la el. Probabil pentru ca imi oferea un prilej de reflectie. De cand il am pe Gigi ma bantuie fricile. De ce ar putea sa i se intample, de cum o sa creasca. Eh, copilul asta era exemplu de cum nu sa fie. Mergea cracanat, rigid, cu pieptul scos teatral inainte, ca si cum ar fi avut nevoie sa-si demonstreze barbatia in fiecare secunda. O mina aroganta pe chip, fara sa priveasca pe nimeni in ochi, nici macar pe chelnerul care i-a luat comanda. Pe noi nici macar nu ne saluta. Doar lui Gigi ii spune rastit sa-si dea scaunul mai incolo, ca n-are loc. Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred transformarea. Copil era dragalas si inofensiv. Acum, aceeasi fata parea lipita cu chiu cu vai pe craniul unui mafiot. Isi comanda friptura si bere. I se aduc, chiar repede fata de cat am asteptat noi. Deh, e probabil client fidel. Baiatul cu care e inghite in sec. Se vede ca nu e la fel de bogat. Nici aroganta nu o are. Desi probabil au aceeasi varsta, pare mult mai copil. Am iesit din local cam in acelasi timp cu ei. Noi spre minuscula noastra Peugeot 107 de inchiriat (eh, ce de povesti am si cu ea, micuta), ei spre o motocicleta Kawasaki nitel mai mare decat masina noastra. Din nou, ma bate aceeasi dilema: oare cum o reusi sa o controleze, e totusi un tip micut, subtire. De casti nici vorba. Imi alung din minte si de data asta o imagine neplacuta si-mi vad de drumul nostru. Dupa ei, adica, pentru ca n-au avut normal rabdarea sa astepte sa iesim noi din parcare, au zburat prin fata noastra. Alberto isi opreste un gand ceva mai colorat, eu la fel, amandoi ii spunem lui Gigi sa fie atent prin sat cand trece vitezomanul Gica.

In a treia zi, pe 15 august, sarbatoare mare in Italia de pe vremea romanilor, Ferragosto. Ca sa nu ne stricam complet ziua decidem sa mergem spre un orasel de pe coasta. Gigi nu vrea sa vina cu noi. Ramane cu bunicii acasa. Ca un facut, n-am idee de ce, ii spun soacra-mii sa nu-l lase pe Gigi afara, cum avea el de gand. De obicei dupa pranz ei dorm si nu e voie sa faci nici cel mai mic zgomot si atunci el o lua la fuga prin sat spre terenul de fotbal. I-am spus: stai acasa si ne astepti. Iti scoti tableta in curte si te joci pe ea, fara sa faci galagie. Binenteles ca dracusorul meu imi arunca nervos o negatie: fac ce vreau, aici nu-i nevoie sa stai de capul meu. Ma uit la socra-miu si vad o privire admirativa, copie cu cea a tatalui micului motociclist apucat. In fine, plecam, eu cu grija ca nu stiu ce poate sa-i treaca prin cap lui fi-miu. Pe drum il sunam din ora in ora. De obicei nu sunt chiar atat de paranoica, ma bucura cand merge sa joace fotbal, dar in ziua aia chiar am fost. Ne intoarcem un pic dupa pranz, cam pe la unu. Sus, in sat, in piata, ne opreste un barbat: nu puteti sa treceti, trebuie sa lasam loc pentru ambulanta, un copil si-a spart capul, a alunecat pe pietre. Eu sar din masina cu o sprinteneala total necaracteristica mie, gandindu-ma ca e Gigi si a fost neatent. Din fuga ii spun lui Alberto sa parcheze masina pe undeva si sa vina dupa mine. Ma strecor printre barbatii care incercau sa ma opreasca. Straduta pe care merg e foarte ingusta, casele de piatra, e pavata cu pietre mari, colturoase. Am stat acolo, intr-una din casutele inghesuite una in alta, acum 5 ani. Inima imi e in gat, gandindu-ma doar ca poate sa-mi fie copilul acolo plin de sange. Ajung chiar in fata casei „mele” si ma linistesc in modul cel mai oribil cu putinta. Nu e al meu. Pe jos e micul motociclist arogant de ieri, tinut in brate de tatal urland. Copilul horcaie sacadat, inconstient deja. Are un ochi umflat/vanat si mult sange naclait pe haine si in jur. Lovitura cea mai grava e la cap, deasupra ochiului stang. Probabil are si niste coaste rupte ale caror cioturi ascutite ii inteapa plamanii si nu-l lasa sa respire bine. Motocicleta zace si ea zbrobita de caldaram, cativa metri mai incolo. Lumea plange calcand in balta deja intunecata. Se tipa dupa ambulanta. Ambulanta care nici nu poate intra pe straduta ingusta. In sfarsit, ea vine, dar trebuie sa opreasca mult mai sus, un brancardier vine cu un balon de oxigen. Tatal tipa dupa targa: aduceti targa, aduceti targa. Bietul infiermier face o alta cursa, dupa targa. Cu incetinitorul imi pare, reusesc sa-l transfere pe targa. Nu merge intins, coastele rupte il impiedica sa respire. La orice incercare de a-l intinde, respiratia i se transforma intr-o bolboroseala infundata. In fine, tatal il tine in semi-sezut si incep sa alerge urcand spre ambulanta. Am uitat sa va spun, strada e in panta, ca mai toate de pe aici. In urma ramane balta de sange, pe care un vecin se grabeste sa puna furtunul. Noroc ca-l opreste cineva, carabinierii inca n-au ajuns, daca vor veni.

Seara, in loc de sarbatoare, satul vuieste de scenarii. Nu se stie nimic precis. Unii spun ca e in coma. Altii ca e inca in operatie. Fracturi craniene. Un ochi pierdut. Plamani perforati. Cei mai multi ii deplang ghinionul. Pe chip insa li citeste un fel de usurare. Un fel de: bine ca e doar el. Bine ca nu a lovit pe nimeni. Mult mai putini sunt cei care in soapta spun: era de asteptat.

Ieri am aflat de pe Facebook ca baiatul a murit. In ziua accidentului, cu el sub ochi, n-am reusit sa am mila. Nu ma gandeam decat ca in fata motocicletei lui putea sa fie Gigi. Sau un alt copil, sau o persoana nevinovata. Acum e binenteles altfel. E mai mare socul acum decat atunci. Sunt departe de imaginea lui zacand pe caldaram, in curand o sa fie in ceata complet, dar nu pot sa nu ma gandesc la durerea izbitului de zidul de piatra. Si de cate lucruri te asteapta inca la 16 ani. Oare o fi meritat goana nebuna renuntarea asta? Si nu pot sa nu ma gandesc la tatal lui. Oare o fi meritat mandria de a-si vedea copilul calare pe motocicleta la o varsta asa de mica in schimbul durerii de azi? La mama nu reusesc sa ma gandesc. E un fel de Bahmuteanca vopsita violent cu negru, machiata la chilogram, care in momentul accidentului a preferat sa intrebe, fara macar sa aiba instinctul de a se apropia de el, de a-l privi: „credeti ca-mi face bine sa merg cu el cu ambulanta?” si care la primul gest al altcuiva „n-ai cum sa-l ajuti si-ti va face rau sa-l vezi asa” s-a intors cu spatele de parca nu era singurul ei copil acolo. Ce a ramas in urma copilului asta? Acum, o gramada de pareri de rau de ghinionul pe care l-a avut, pareri care de care mai pompos ridicole, pe peretele lui de Facebook. Italienii cred ca au cel putin in doctorat in fatalism, conduc ca apucatii, dar la orice, vai ce ghinion. Maine probabil uitarea. Si iar am avut parte de o lectie din care nimeni nu va invata nimic.

580 comentarii

Din categoria Uncategorized