Arhive pe categorii: Amintiri

Animalute

Anunțuri

475 comentarii

Din categoria Amintiri, Diverse

Et in Arad ego

Am ajuns la Școala de ofițeri în rezervă din Radna pentru că intrasem la facultate și  eram foarte mulțumit fiind totuși la doar o oră de casă. Era viață grea la infanterie dar totuși futaiul era puțin mai select fiind primit într-o școală de ofițeri.

Am început practic în octombrie iar decembrie ne-a prins total nepregătiți, lunile de toamnă le-am folosit cum era obiceiul pământului, muncindu-l. Făcuserăm doar o ședință de tragere și foarte puțină instrucție tactică.

Vremurile erau tulburi, la începutul lunii decembrie șefii noștri erau informați și pregătiți cu privire la intervenții în cazul unor tulburări sociale viitoare, în timp ce pe noi ne durea în fund. Eram studenți și chiar dacă ne mai terorizau comandații de pluton, peste alte 6 luni se termina armata și mergeam la Timișoara, la facultate. Eu unul eram îndrăgostit până peste cap în acele vremuri, dragostea mea nefiind tocmai împărtășită mă aruncam cu capul înainte în orice situație, ca să mă mai răcoresc. Fusesem membru în garda drapelului la jurământ, fugi la bucătărie, fugi la centrala termică sau la sala pompelor, fă singur sectorul WC, colac peste pupăză eram și cancelar. Totuși nu mă plângeam, trecuse perioada cea mai grea, mai rămânea să ieșim cu bine și din iarnă.

Statul Major General știa însă că se va întâmpla ceva, gărzile erau controlate din trei în trei ore, iar concediile cadrelor militare fuseseră sistate.

După jurământ începuseră permisiile, unii dintre noi, care locuiau mai aproape, în Arad sau Timișoara primeau doar învoiri de sfârșit de săptămână. Așa s-a întâmplat și în acel weekend. Când s-au întors timișorenii la unitate au fost interogați despre ce se întâmpla în Timișoara și li s-a cerut să nu povestească în unitate ce știau, lucru pe care ei nu l-au făcut. Ne-au povestit cu lux de amănunte ce văzuseră sau auziseră că se întâmplase în Timișoara.

Pe 17 decembrie a fost dat ordinul Radu cel Frumos. Acesta presupunea luarea unor măsuri de alarmare și echipare în cazul atacului unui agresor extern, după trei ore a venit ordinul Stefan cel Mare și asta însemna pregătire cu toată muniția de război și tehnica de luptă. Am rămas în unitate, în stare de alertă până în 21 decembrie.

În data de 20 decembrie Comandantul școlii fusese la o întânire cu Ilie Ceaușescu de unde venise cu următorul mesaj:

„Niște elemente destabilizatoare au pătruns pe teritoriul țării noastre la Timișoara , unde au spart vitrinele în centrul orașului, au produs dezordine, au furat de prin magazine, au bruscat oameni; sunt niște huligani, probabil unguri, iar armata a fost nevoită să iasă în stradă pentru a apăra cuceririle revoluționare.”

Planul era să mergem la Timișoara așa că ne-am pregătit toată seara și noaptea dar spre surprinderea tuturor dimineața pe la 9, Șeful de Stat Major maiorul Neculae Diaconescu primește de la gen. Hortopan ordinul de a se deplasa la Arad, nu la Timișoara pentru că niște elemente dușmănoase devastează centrul Aradului și atacă sediul Comitetului județean de partid.

În acest moment arădenii din plutoane au fost retrași și lăsați în unitate. Totuși câțiva dintre noi au fost întrebați dacă sunt dispuși să meargă acolo și m-am numărat printre ei. Am acceptat.

În total am fost cam peste o mie de oameni din Detașamentul Păuliș care ne-am deplasat în Arad, o companie de TAB-uri și am ajuns acolo cam pe la prânz.

Eram conduși de maiorul Neculae Diaconescu, iar comandantul meu de pluton era lt. maj Voicu.

Tot plutonul avea o relație bună cu acesta din urmă, era un om de treabă, cinstit și drept. În orele care au urmat ne-a coordonat foarte bine. S-a comportat foarte firesc nu și-a ascuns emoțiile și prin asta ne-a câștigat și mai mult încrederea. Erau momente în care fiecare trebuia să stea față în față cu conștiința lui în deciziile pe care le lua sau ordinele pe care le ducea la îndeplinire. Cu toate acestea a știut să fie tot timpul în spatele nostru și să ne dea un sentiment de siguranță și protecție.

În Arad ostilitățile erau conduse de maiorul Bădălan, în calitate de Șef de Stat Major al Diviziei de la Oradea, care odată cu venirea noastră, își pusese în cap să elibereze piața și să suprime rebeliunea împingînd răzmerița pe străzile Horia, Cloșca și Crișan (chiar așa!).

Maiorul Diaconescu a preluat obiectivele din piață stabilind o zonă de demarcație între armată și manifestanți și în scurt timp și-a atras ostilitatea lui Bădălan pentru faptul că nu a acceptat planul său de acțiune.

Eu am intrat în prima tură și am intrat în dispozitiv, cu arma la piept, fără baionetă la armă și cu încărcătoarele în genți, stăteam cu spatele la clădirea Comitetului și cu fața la manifestanți. În fața mea printre ei vedeam fețe cunoscute. După ce am salutat politicos vreo doi cunoscuți la scurt timp m-am trezit față în față cu tata și cu mama.

În spate, Bădălan răcnea la Diaconescu să împingem manifestanții și să eliberăm piața, acesta îi răspundea că el răspunde de oamenii lui, că primește ordin doar de la gen. Hortopan și că nimeni nu va face un pas nici în față nici în spate. Evident că tot Detașamentul Păuliș era de partea lui. Retrăgîndu-se maiorul Bădălan în clădirea Comitetului, oamenii au făcut un pact cu Diaconescu astfel că între noi nu a mai fost o atitudine ostilă. Așa am putut să mă împac cu ai mei și să pot primi și eu și colegii mei un ceai cald de la mama.

În noaptea de 21 spre 22, secretarii CC Ilie Matei și Radu Constantin dăduseră ordin să se elibereze noaptea piața folosind forța și speculînd faptul că rămăseseră un numar mic de manifestanți în piață, cam 100, însă prima secretară Maria Pugna nu fusese de acord cu acest plan cerînd să se acționeze fără a se folosi violența. În acea noapte Valentin Voicilă a încercat o nouă înțelegere cu Nicolae Diaconescu. Acesta consta în faptul că armata nu golea piața noaptea iar a doua zi, când se aștepta un număr sporit de manifestanți, aceștia nu ar fi forțat intrarea în clădirea Comitetului. Oamenii strigau întruna: Armata e cu noi!

În cabinetul primei secretare era un haos, maiorul Diaconescu fusese chemat la ordine, Ilie Matei și Bădălan făceau presuni asupra lui să ne ordone să ne punem baionetele. Degeaba, Diaconescu nu se mai supunea lor. Își luase pe doi dintre noi, studenți de la Institutul de Sport, care erau singurii cu incărcător la armă și aveau misiunea să-l păzească.

Pe la miezul nopții detașamentul nostru nu se mai subordona lui Bădălan și Matei, în piață a apărut un șir de oameni îmbrăcați în civil, cu banderole la mâini, ne dădeau portocale, ceai.

Așa că în lipsa unei atitudini ostile din partea manifestanților pe la două a rămas doar un șir de soldați și o parte dintre noi am mers la odihnă în Liceul Sanitar. M-am trezit și am reintrat în dispozitiv a doua zi dimineața. Treptat piața s-a umplut , se scanda, se cânta, s-au ținut slujbe pentru morții din Timișoara, la ora fugii Ceaușeștilor erau vreo 100,000 de oameni în piață. După fuga lor s-a dat ordin ca toate unitățile militare să fie retrase în cazărmi. Acest lucru s-a întâmplat și cu Detașamentul nostru, am fost scoși din dispozitiv încărcați în mașini și readuși în Radna, în unitatea noastră, doar două companii au rămas acolo, pentru a asigura ordinea.

Am intrat în unitate bucuroși că se terminase totul cu bine, nu se trăsese nici măcar un cartuș, eram toți sănătoși, comandanții noștri erau ridicați pe sus. Încet, încet  am fost temperați de către comandantul unității, Preda și lucrurile au reintrat în normal.

Apoi au început problemele pentru maiorul Diaconescu. Fusese raportat pentru nesupunere la gen. Hortopan și l-au suspendat, voiau chiar să îl judece. Când acest lucru a ajuns la urechile noastre ne-am amărât foarte mult, el era eroul nostru. Așa că am făcut un gest inimaginabil, în semn de protest am ieșit cu mic cu mare pe platoul unității. A fost un moment de rebeliune  care nu s-a încheiat până când comandantul unității nu a venit și ne-a dat asigurări că maiorul Diaconescu nu va fi pedepsit.

Și nu a fost. Dar nici foarte promovat nu a fost, a ieșit la pensie colonel. Promovat a fost în schimb maiorul Eugen Bădălan care a ajuns general de armată, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române în 2004-2006 și deputat PDL în 2008.

În Arad s-a tras începând cu noaptea de 22 decembrie spre 23, dar despre asta, altădată.

395 comentarii

Din categoria Amintiri, Societate

Gelu

Gelu a tot spus, de-a lungul timpului, că vrea să scrie pe Ciocolata cu sare.
Și nu l-am lăsat. Nu știu de ce.
De răi, probabil. Sau, de prea prudenți. Prea țepoși. Oameni circumspecți cu o sprînceană ridicată.
Dar mie acum îmi pare rău, așa cum îmi pare rău că nu i-am scris și că nu m-am întîlnit cu el la o cafea.
Cafeaua o vom bea, poate, dincolo. Sper că există cafea pe acele meleaguri necunoscute. Și vin. Și neapărat muzică și melancolie și pasiune și zîmbet.
Altfel…

Dar pînă atunci, o bucățică din Gelu este aici și nu este nesemnificativă, dimpotrivă. Am adunat – m-a ajutat și Cătălin – cîteva din cuvintele lui frumoase. Gelu era inconfortabil uneori, dar inconfundabil, cu versurile lui, cu jocurile lui de cuvinte… Enervant deseori și suspicios, dar cu siguranță sincer și pătimaș. Contondent de cele mai multe ori, dar cald. Mie așa mi s-a părut.

Și cred că a plecat mult prea devreme.

……………………………………………………………………..

accidentul aviatic din Apuseni – 20.01.2014

ianuarie 22, 2014 la 23:28
Durerea pe care o simțim este a noastră, aproape personală în cazul ăsta. Spun aproape, doar pentru că nu ni s-a întâmplat nouă. Dacă pe lângă treburile de zi cu zi nu vom căuta să fim uniți și deci mai greu de manipulat, nu ne rămâne decât să ne rugam pentru a avea noroc. Nu vorbesc aici doar de Romania. Potopul prostiei, este mondial. Cred că nu sunt prea coerent dar simțeam nevoia sa plâng și eu, în scris, alături de voi.
Așa cum acești imbecili funcționează după reguli simple, pe care le respectă cu sfințenie și asa cum sunt de uniți, se pare că vom reveni la normalul omenesc destul de dificil…Nici nu știu ce am scris…sunt tare trist dar sper că această tristețe să fie un curcubeu și ploaia de lacrimi să fi trecut . Să avem împreună grije să nu urmeze secetă, să plouă. dar cu lacrimi de bucurie… oooooff!

ianuarie 23, 2014 la 15:50
Adio!
Se spune că am fost frumoasă
Frumosul era doar o casă
Primordial de ea va pasă
Voi nu știați c-a fost aleasă
Să poarte suflet de mireasă
Astfel de suflet nu se lasă
Când în pădure-i ceața deasă
Indiferența voastră crasă
E sinucidere în masă
Nu știți dar sunteți într-o plasă
Timpul o face tot mai deasă
Ea va transformă în carcasă
Goală de suflet, ea vă lasă
Sufletul meu scăpat de plasă
Pe voi vă plânge, căci va lasă
In lumea voastră cea hidoasă
Aveți mașină, aveți casă
Ce fericire dubioasă!
Mă duc. A Domnului mireasă
Am fost fără sa vreau, aleasă
Eu vă iubeam pe voi, sfioasă
Si învățam sârguincioasă
Să vă ajut, mărinimoasă.
Voi m-ați lăsat în ceata deasă
Domnul vă ierte! Generoasă,
Eu v-am iertat. Vouă vă pasă?


ianuarie 23, 2014 la 16:49
Vocile adevărate nu au tăcut nici un moment. Doar auzul s-a lenevit o perioadă și s-a mulțumit cu țipetele. Părea mai comod. Urechile au început să caute muzica reală, unplugged. Țipetele violente au cam depășit bariera ultrasonică iar promisiunea lor s-a dovedit a fi doar… virtuală.
Nu vă fie frică, decibelii pică!

………………………………………………………………………………………………..

mai 8, 2014 la 19:35
Există așa de multe lucruri interesante pe care fiecare dintre noi le poate spune prin inspirație, umor, în stil personal, celorlalți. Avem de învățat multe lucruri noi de la ceilalți. Poate că acesta e rolul blogosferei. Lipsa de comunicare din ce în ce mai acută din viata reală a creat această zonă virtuală ca o necesitate (pe care din câte am observat o avem cu toții).
Unii însă vin aici cu năravuri reale, care probabil au dus în real la îngreunarea comunicării. Aceștia cred că a avea un blog înseamnă a se izola iarăși de cei din jur. Vom ajunge să avem atâtea bloguri câte ființe există. Inventăm constituții și legi personal-blogărești după chipul nostru, considerând că ceilalți încalcă aceste reguli.
Privesc cu tristețe cum de câștigat au doar cei care percep o taxa pentru a ne da dreptul să folosim un spațiu virtual. Noi ceilalți nepricepuți la afaceri, îngroșăm rândurile bloggerillor singuratici.
Sub umbrela globalizării omenirea se fărâmițează tot mai mult. A apărut ideea regionalizării, a autonomiei etnice, a… blogului personal. Se pare că această globalizare este o aplicare în practică a unor vorbe aruncate de un dement inteligent… “divide et impera”. Totul funcționează deja în parametri preconcepuți de demenți inteligenți. Cultura e pe cale de dispariție. Bibliotecile devin toate alexandriene. Economia lumii se bazează doar pe speculații. Caracterul uman se reduce la tupeu. Direcțiile în viață ne sunt trasate de specialiștii cititori în planete…
Si pentru că toate aste trebuie să poarte un nume, Costeluș le numește… Moșul de plexiglas sau gelu odagiu sau și mai simplu… însingurare…

……………………………………………………………………………………………….

castana și plicul cu cenușă

secolul trecut, Gellu Naum:
… dar vine o zi când totul se acoperă cu o senină tăcere albastră
când factorul poştal îi aduce fiecăruia câte un plic cu cenuşă
ziua când ploaia nesfârşită umple liniştitele lacuri
şi un potop de fulgere acoperă pământul şi cerul
ziua când vom paşte până la bătrâneţe
ziua când se vor stinge toate cuptoarele olarilor
ziua când gurile noastre vor fi ciocuri de păsări şi nu spun
şi nu fac semne
iar noi prin văi şi prin livezi suntem cei de demult

şi ce să fac atunci cu tâmplele şi cu tălpile voastre
risipite prin iarbă…

mai 9, 2014 la 12:37, Angela:
Ce chestie! Plicul cu cenușă. Eu am primit deja unul, îl port în geantă, într-o mapă de plastic. Împreună cu buletinul, cu cardurile și alte fleacuri. Scrisoare medicală îi zice. Scrie tot, toate păcatele mele, sentința. Numa’ nu scrie când.

mai 9, 2014 la 13:17, Gelu:
Angel(a)…radios
Dacă aș putea ți-aș fura geanta și ți-aș înapoia doar lucrurile de care ai nevoie. Le-aș pune în cutia postală, noaptea(care e un sfetnic bun) sfătuit de ea să păstrez doar mapa de plastic, să îi dau kilometrajul înapoi, să ajung înainte de cenușă și apoi să ți-o vând înapoi pe un zâmbet.

mai 9, 2014 la 13:23, Angela:
Ei, dacă ai putea! Aș vrea înapoi actele, cardul, briceagul și prima castană din toamna trecută, că o car cu mine de atunci. Și geanta, că-i cadou de la fiu-meu. Le-ai vinde prea ieftin, toate astea fac cel puțin o mie de zâmbete.

mai 9, 2014 la 13:37, Gelu:
Bine, bine… am înțeles. Vrei să negociem. Îți dau tot înapoi, mai puțin mapa aia și tu mă vei răsplăti cu o castană, să n-o mai cari.

mai 9, 2014 la 13:39, Gelu:
zâmbetele le primesc și en-gros, sub formă de hohote de râs.

mai 9, 2014 la 13:42, Angela:
Chiar am râs, mulțumesc. O să-ți culeg castane noi, la toamnă. Acum știu c-o s-o apuc.

mai 9, 2014 la 13:55, Gelu:
Așa e. Cu cât sunt mai multi “hoți” în jurul tău cu atât vei culege mai multe castane, din ce în ce mai noi, pentru noi.

………………………………………………………………………………………..

mai 17, 2014 la 15:28
of ce mai despicați firul în legi, reguli.Ele exista și nu trebuie inventate de oameni. Legile inventate sunt necesare doar oamenilor slabi care doresc putere. Le fac în funcție de neputințele lor naturale de a domina, controla. Mi-e greu sa inteleg de ce cred unii ca pot îngrădi pe alții și ca astfel vor fi și ei putin deasupra acestora. Viata nu e un concurs cu ceilalți ci cu tine însuti și nu trebuie sa te minți inventând regulamente astfel ca în clasament sa ai o poziție privilegiata. In sistemul universal de măsurare tu tot acolo te afli chiar dacă în micul tău colțișor inventat te urci pe podium. Știi și tu ca asta e doar o minciuna iar frustrările nu le poți alunga.
Nu știu de ce dar pare ca fără sa vreau ma adresez cuiva anume.

Dați-o-n colo de cenzură
Si de reguli inventate
Ascultați ce scot pe gură
Nu doar cei ce-s în cetate
Căci un zid dacă separă
Este greu să înțelegeți
Cum e bine bunăoară

In cetate ori afară

mai 19, 2014 la 23:03
Catalin,
Am o poveste, pe care daca as spune-o ar putea fi vazuta ca un film, o drama (trei in una). Despre un frate cu doi ani mai mare decat mine, a carui vis s-a frant intr-un mod bizar la 35 de ani. Era un fel de geniu (pentru mine). Nu ma banuiesc de prea mult subiectivism in cazul lui. Mama din momentul despartirii nu a mai dorit sa traiasca. 12 ani a stat in casa, fara a face nimic decat sa astepte sa-l urmeze in cea lume. Si-a pierdut treptat stiinta de a merge, vederea si in final viata cu toata opozitia mea si a tatalui meu care a iubit-o cum rar se intampla pe lumea asta. Dupa un an a urmat-o, cum se intampla in filme. Eu imi urmez calea inca si rostul mi-l gasesc in copii mei pe care incerc sa-i fac cunoscuti(stiu ca sunt enervant in demersul meu dar cred in talentul lor). Cred ca lumea ar fi mai buna daca fiecare din copiii nostri vor face ceea ce vor, cu pasiunea pe care o simt la fetele mele (sa nu se inteleaga ca ele sunt burice pamantesti).

Nu voiam sa intristez lumea mai mult decat este intristata de puternicii viermi ai acestor vremuri si atunci incerc sa comunic cu ceilalti, cu umor cred eu, cu inteligenta de care sunt capabil, fara pic de ura (credeti-ma!).
Felul cum s-a luptat fratele meu cu impostura, prostia, ura … noastra a celor de rand i-a adus sfarsitul. A pierit ca un inorog invins de o femeie slaba dar sireata. Nu am nimic a reprosa femeilor. Sunt trist doar ca atunci cand au un colier de aur doresc altceva ne vazand ce le-a daruit viata. Daca nu pot suporta maretia cuiva si asta e de inteles, unele simtind ca barbatul respectiv, cel al lor, nu trebuie lasat sa bucure o alta persoana sau alte persoane, pe principiul ca “eu nu am nevoie dar de ce sa-l aiba… alta?”,fac tot posibilul ca acest lucru sa nu se intample.
E mult de povestit, pe capitole, pe etape, din copilarie pana in momentul plecarii (a fratelui meu). In 35 de ani a facut cat altii intr-o suta si probabil ca asa i-a fost scris, ca la 100 de ani sa mearga si in alta lume care probabil avea nevoie de entitati asemenea lui. Poate imi fac timp sa dezvolt aceasta …poveste si poate ca atunci Catalin imi va spune. “Mai lasa-ne ca suntem noi destul de tristi cu ale noastre!” si poate eu am sa spun un de neinteles “sa va fie de bine”…

………………………………………………………………………………………………………
fetele lui Gelu

iunie 15, 2014 la 23:13, Gelu:
Cătălin,
și blogul meu este doar asa pentru sufletul meu. Promovarea artiștilor este o adevărată industrie. Fetele sunt afiliate. Eu nu mă ocup cu promovarea lor. Mă laud doar cu ele, în cercurile restrânse în care ma învârt. Ce vrei?… satisfacție de moșneag.

iunie 15, 2014 la 23:20, Catalin:
Aha, deci totul e industrializat, nu e loc pentru amatorisme. 😦

iunie 15, 2014 la 23:46, Gelu:
Da. Se poate compara cu industria tenisului de camp. Doar că este mult mai greu. In tenis câștigi și urci. în muzică este o întrecere în care nu există unități de măsură concrete. Arbitri sunt foarte subiectivi. In tenis sunt câțiva arbitri. In muzică, miliarde. Cei din tenis sunt plătiți să arbitreze iar cei din muzică plătesc pentru a arbitra(mai exact dacă le place, cumpără bilete, CD-uri sau cumpără pe net dreptul să downloadeze)

iunie 16, 2014 la 17:27, Junghiul:
Mă, tu vrei să la măriți!
Să ai nepoți, așa e?

iunie 16, 2014 la 17:39, Gelu:
Da. Și nu le vrea nimeni 🙂 Mă zbat în Van (Damme)

Van Damme, adică fac șpagatul. Azi am fost cu un picior într-un studio unde înregistra cea mică și cu celalalt în altă locație, unde cea mare filma un videoclip. deci nu prea sunt de invidiat. 🙂

……………………………………………………………………………………………..

iunie 16, 2014 la 18:23
De ce ești mohorât, Cătălin? Să știi că indiferent ce crezi tu, nu-mi e bine când spui asta.

iunie 18, 2014 la 00:56
Cătălin,
Dacă m-ai amărât împărțind o parte din amărăciunea ta cu mine, nu m-ai amărât de loc. Ploaia e bună, că mai diluează amărăciunea 🙂

august 8, 2014 la 23:05
Îmi amintesc cum niște colegi de scoală se mulțumeau să citească doar prefața și credeau că înțeleg romanul fără să-l mai citească. Habar nu am cine a scris prefața romanului meu în sufletele voastre.

septembrie 25, 2014 la 15:05
Klaustraţi-vă!
Monicăiţi-vă!
Udrea-mi-aş
Diaconesculaţi-vă!
Pontaţi!
Crinolinare Antonesciana(pe dedesubt)
Voiculescu zeciuitul
Băsescularea turcescului
vitaminizare cu B1 si A3
Meleş(ti) canu’

octombrie 28, 2014 la 22:50
andreea,
eu am vrut la un moment dat să dau examen la medicină. Credeam că pot fi un bun chirurg. M-am pus pe învățat și una din materiile pe care le-am ales se numea “Boli interne”, Am constatat că sufăr la vârsta aceea fragedă de toate bolile. Aveam toate simptomele. Unele dintre bolile pe care de atâta învățătură am constat că le am, erau incurabile și degrabă aducătoare de moarte. Am renunțat la medicina, bănuind că nu voi mai apuca să fac bine semenilor și îmi duc în continuare toate bolile interne pe picioare. Nu prea iau nici medicamente decât foarte rar când nu-mi trece de la sine câte o răceală. Tata îmi spunea mereu când mă văitam de câte ceva: “Dacă ești sănătos, iți trece”. și a avea dreptate. Mai avea o vorbă(cred că îmi e dor de el). “Poți să mergi la Dunăre cu băieții dar dacă dă naiba să te îneci te omor în bătaie”. Nu m-a bătut niciodată, probabil și pentru că nu m-am înecat.
Mai ia-te, în materie de sănătatea copiilor și după instinctul tatălui copiilor(mai ales că procentajul lui este bun, din câte spui. Tu pari victima sigură a medicilor capitaliști. Probabil că și ei te citesc imediat și trec la atac. Bănuiesc că și la ședințele cu părintii ești una din victime. “Totul e spre binele copiilor dumneavoastră doamnă….păi să vă spun cât trebuie pentru clasă și cât pentru școală” – este textul.

noiembrie 5, 2014 la 21:07
Ana m-a întrebat pe la 10 ani (ai ei), pentru ce sunt obiectele alea, la care se tot face reclamă la tv? Era vorba de tampoanele de forma unui os pentru câinii din desenele animate. Eu crezând că scap repede, i-am spus că sunt niște plasturi pentru sportivi, care se pun pe nas pentru a ajuta la o respirație mai ușoară(tocmai erau la modă acești plasturi și aveau aceiași formă). Numai că ea avea ceva informații de la fetițele mai mari, însă nu pricepea chiar tot din explicațiile chicotite de acestea. A trebuit să-i spun că: Puii (deci și cei de om) stau o perioadă în burtica mamei pentru a se pregătii să intre în viață. Că fetițele, care vor fi mamele puilor, au în burtică o căsuță care îi va găzdui pe aceștia o perioadă, până învață ei măcar să pape. Căsuța asta creste odată cu fetița, numai că puțin în salturi și atunci se sparg niște vase de sânge. Sângele iese din căsuță pentru a o lăsa curată, pe acolo pe unde ies și alte substanțe de care nu mai avem nevoie și fiind lichid se elimină pe unde și alte lichide o fac. “Plasturii” au rolul de a păstra igiena și de a nu lăsa să se murdărească chiloțeii(prin surprindere). I-am mai spus că fenomenul se numește menstruație și că începând de la o anumita vârstă, se întâmplă cam o dată pe lună.
După aproape doi ani, era la bunica și făcea băiță după o zi de joaca. A observat că în cadă apa s-a colorat și a strigat-o pe bunica să-i spună(destul de liniștită), că ea crede că are menstruație. Bunica s-a speriat și a chemat salvarea. Ana a explicat medicului ce are(i-a spus povestea cu căsuța pentru bebe). Medicul a certat-o… pe bunica pentru panică și a felicitat (indirect) povestitorul cu căsuța. De atunci sunt foarte apropiat de Ana și discutăm despre problemele ei, fără ca ea să se ferească și așteptând cu încredere răspunsuri.
Sper că nu v-am plictisit.

noiembrie 5, 2014 la 23:04
Apropo de fetițe. Eu, ca ne oamenii (adică nu ca bărbații adevărați) mi-am dorit fetițe. Medicul se ferea să-mi spună ce va fi Monica, crezând că eu sunt un “bărbat adevarat” și că îmi doresc încă un copil ca să mă laud la o bere că am și eu băiat. Când s-a născut și l-am întrebat… (ce e?), s -a dat un pas înapoi și mi-a spus mai mult în șoaptă că e fată. Eu m-am repezit să-l iau în brațe și să-l pup(ca și cum de el depindea bucuria mea). El a fugit pur și simplu și eu după el. L-am prins, că am făcut sport de performanță. După ce s-a lămurit și-a cerut iertare că nu mi-a spus mai devreme. După ecografie îmi spunea că dacă am o fată (pe Ana), o să am o pereche. Juca la două capete. Eu puteam să cred că va fi băiat și să aștept cu mândrie “berea” și în final, el putea să-mi spună că pereche înseamnă și două ființe de același gen 🙂 (deci nu m-a mințit)

noiembrie 12, 2014 la 16:24
Haideți să vă mai spun ceva. Eu sunt sigur că Iohannis va fi președintele României. Toți tinerii din jurul meu, s-au săturat să stea deoparte și să îi privească toți troglodiții de sus. Dacă îi ajutam și noi puțin cu participarea la vot…

478 comentarii

Din categoria Amintiri

Dragă eu din viitor…

Uneori, viața e tristă. De foarte multe ori, de fapt. Mă gîndesc că doar primii ani sînt cumsecade și nici măcar aceia pentru toată lumea. Îmi amintesc foarte puțin din copilăria mică, mai mult indirect, influențată de amintirile celor care erau deja adulți, la vremea aceea. Pe atunci nu scriam ce simt și nici măcar în următorii ani; în orice caz, nu am lăsat urme. Copilăria pare a fi de aur și este atît de scurtă…

Am găsit pitită la loc sigur o scrisorică a Sabinei către… ea însăși. Nu i-am spus că am citit-o. Am pus-o la loc dar am copiat-0 aici, amintindu-mi ce bine e să fii copil și cît de ușor pare acum, privind în urmă, deși e posibil ca pentru protagoniști, lucrurile să nu fie atît de simple.

Dragă eu din viitor,

Până ajung la tine vreau să fac unele lucruri: să merg singură la şcoală şi la bunicu, să am un telefon mai bun şi un Făby.

(nota mamei Sabinei: exemple de Făby. Să tot alegi!)


Sper că până atunci voi gusta caracatiţă, voi merge în Canada şi voi merge în fiecare vacanţă de vară cu mama la munte sau la mare o săptămînă NUMAI NOI DOUĂ.
Deasemenea vreau să am prieteni buni dacă se poate exact cei 5 pe care îi doresc.

Ştiai că cînd erai mai mică îţi plăcea la nebunie să desenezi mai ales Unicorni cu aripi, rochii şi fuste, sirene. Îţi mai place?
Când erai mai mică îţi mai plăcea să citeşti cărţi de aventură şi de magie. Dar acum?

La acea vârstă de 11 ani, ştii că încă îţi plăcea să faci poveste cu animale de una singură, că pieptănai un ponei mic alb cu 3 stele pe fund şi îi făceai o grămadă de coafuri?

Ştii că făceai brăţări din elastice de toate culorile? Mai ţii minte? Nu cred. Acum mai faci?

Ştii că aveai atunci la şcoală două prietene numite Daniela cea mai îndrăzneaţă şi Ioana cea mai bîlbăită dar două prietene cu tot cu defectele lor erau două prietene foarte bune. Mai există?

Eu pictam. O mai faci? Deoarece dacă n-o mai faci trebuie să te apuci NEAPĂRAT dinou de pictură.
Atunci mă giugiuleam şi cu mama în pat, foarte des.
Fratele tău e şi mai mare acum, bănuiesc, căci cînd scriu scrisoarea el are aproape 18 ani.

Când eram mică ascundeam bomboane sub pat şi în cutiile mele în care nimeni nu umbla. Aruncam mâncare pe fereastră şi uneori, când avea caimac, şi laptele. Odată, a curs în capul femeii de servici care făcea curat în curtea interioară ce se vede pe geamul de la bucătărie. Ea a zis ptiu ce-i asta!! Eu toată ziua am stat cu frica-n sân ca să nu cumva să bată ea la uşă şi să spună ce s-a întîmplat. Dar nu a venit.

Toate acestea le-am făcut şi oamenii mari mi-au spus că-s lucruri urîte.

Pa, o să-ți mai scriu,
S

Pînă la urmă, nu e o scrisoare despre viitor, ci o scrisoare despre trecut. Dacă mi-aș scrie ceva asemănător, după modelul de mai sus, mie – cea de peste zece sau douăzeci de ani – un singur lucru mi-aș avea de spus: nu uita și nu ascunde în cutii negre cum ai fost, ce te-a bucurat și ce ai iubit.

425 comentarii

Din categoria Amintiri

Iarnă

Nu am dispoziția să scriu ceva acum, și trebuie un articol nou, cel vechi se încarcă greu. Ca să fiu sincer, aș avea eu un draft acolo, pe undeva, dar nu se potrivește deloc cu situația de față. Așa că pun niște poze. Oricum articolele mele erau niște pretexte pentru a putea comenta.

390 comentarii

Din categoria Amintiri

Ultima zi

      E cinci dimineața, încă n-a răsărit soarele. Acum două săptămîni era mai multă lumină la aceeași oră. Cînd or fi trecut două săptămîni? 336 de ore, atîta timp.
      Cățelușa așteaptă cu nerăbdare, are un ceas interior perfect. E scoasă afară de două ori pe zi, momentele ei de bucurie. Păcat că nu sînt nici spații verzi, nici parcuri; așa e cartierul: blocuri gri, înghesuite, triste. Nu trebuie parcuri. E răcoare, încă nu a venit zăpușeală. Mă plimb cu ea cam o oră. De obicei era o jumătate de oră, dar azi e o excepție. E ultima plimbare. Cît pe ce să se repeadă la o bicicletă … dacă nu sînt atent. Bicicletele sînt boala ei, le urăște din tot sufletul. Oare de ce n-am învățat niciodată să merg pe bicicletă? Știu doar atît, că nu trebuie să te oprești din pedalat. O faci – cazi. La fel ca în viață, trebuie să fii ocupat întotdeauna cu ceva. O aduc înapoi, unde o așteaptă niște lapte cu pîine. E tare veselă, crede că și mîine va fi la fel. Și eu am gîndit așa zilele trecute.
     Mănînc și eu apoi. Ochiuri cu roșii și caș proaspăt de oi, plus niște iaurt la urmă. Prin alte părți nu sînt nici roșii gustoase, nici caș. Ultima masă de dimineață. A fost ultima luni, ultima marți, azi e sîmbătă și e ultima zi. De fapt ieri a fost ultima zi, diseară sînt pe drum. Azi e ultima jumătate de zi.
     „La baie curge bateria” vine tata și-mi spune.
     „Cum?”
     „Lasă, că nu e timp, o să aducem noi pe cineva mîine, azi e de făcut bagajul.”
     „Ei, dar nu-s multe de pus, brînză și haine, că mierea și dulceața sînt puse de ieri.”
     Mă uit la baterie. A crăpat metalul, trebuie schimbată. Cu timpul toate cedează, chiar și fierul.
     „Mă duc să iau alta, după aia o montez.”
     De mic m-am băgat la șurubăit.
     „Nu ai timp” spune și mama.
     „Ba da, ajung repede înapoi într-o oră.”
      Pe stradă alerg. Cît pot, prin aglomerație. Oameni grăbiți ca și mine. Abia îi observ, să nu dau peste ei, abia mă observă. Mîine nimeni nu va băga de seamă că lipsesc, e ca și cum în locul meu n-a fost niciodată nimic. Ajung, caut un model, dar nu găsesc ceva să se potrivească. Mă duc la alt magazin, în altă parte a orașului. Nu, n-am mașină, pe jos. Ce repede trece timpul, și e așa de cald…
     Găsesc în sfîrșit o baterie nouă, mă întorc acasă. E deja 11.
     „Să știi că am luat borcanele de dulceață din geantă să le învelesc în pungi, dar curg, nu ține capacul!”
     Borcane din plastic, le-am pus acum două zile.
     „Hai să punem dulceața în niște pungi” spune tata.
     „Nu, se vor sparge cînd aruncă ăștia bagajele. N-aș mai lua-o atunci, am luat mierea.”
     „Cum să n-o iei, doar pentru tine am făcut-o?” Mama și așa de-abia stă de supărare, cine știe ce va fi peste un an sau cînd ne vom revedea. S-ar bucura acum să-mi dea și aia, și aia…
     „Hai să luăm niște sticle de suc cu gîtul larg!” zic eu.
     „Dar nu mai au timp să se usuce.”
     Se duce tata la supermarket să caute sticle, eu montez bateria. Timpul fuge. Doar pisicile se uită mirate la mine: cu noi cînd te joci? Nu mă mai joc, jocul e doar o pierdere de timp.
     Așa a trecut ziua, în goană. Am montat bateria, am pus și dulceața în sticle, am împachetat brînza (niște caș de oi sărat și uscat), am cîntărit bagajul de zeci de ori. Mama a insistat să mă culc jumătate de oră după masă, „că te așteaptă două nopți nedormite”. Așa-i. Am stat întins pe pat, bineînțeles că n-am putut dormi, îmi pare rău că plec și mi-e frică de timpul care fuge și fuge. Parcă anul ăsta se grăbește mai tare ca niciodată. Una din pisici s-a suit pe mine, așa e obiceiul ei, de cînd se știe. Oare ea își dă seama că au zburat anii?
     Pe la 19:30 plec. Motanu’ stă pe valiză și se uită mirat: pe mine unde mă pui? Aș face orice să nu trăiesc momentul ăsta: ultima atingere a cățelului, ultima dată cînd cobor scările, ultima, ultimul… Afară e zgomot, oamenii încep să se plimbe după ce arșița zilei a mai trecut. Nu-i aud, nu-i simt, eu sînt deja o amintire, sînt dincolo.
     Amîndoi părinții mă petrec la autogară. Mai stăm, mai vorbim una-alta. Toți, cu inima strînsă. Cine știe cînd ne vom revedea. Sau dacă. Voi fi de-acum o imagine animată pe un ecran și o voce care se aude cu intermitențe. Atît. Autocarul pleacă la 9. De pe trotuar, doi bătrîni îmi fac cu mîna. Știu că, după ce se urnește autobuzul, mama plînge. Și eu.

432 comentarii

Din categoria Amintiri

Va urma

Nu am timp sa scriu acum, oi vedea cind gasesc.

E un post gol, sa fie de discutat. Uitati, vi-l arat pe Costel. E cam negru si de asta nu il pun la gravatar.

Daca vrea sa scrie cineva un text, poate scrie peste asta, si se poate schimba si autorul.

Picture 020

475 comentarii

Din categoria Amintiri