Arhive pe autori: andreea

Jurassic Coast, Anglia…

Anunțuri

413 comentarii

Din categoria Uncategorized

Salt mortal

Bocceluța mea cu vise care se repetă s-a îmbogățit de curînd cu un vis nou. Mă vizitează cînd sînt agitată, cînd adorm cu fricile bine îndesate în mine, de parcă ar trebui să le țin de cald, noaptea. Așa că pe lîngă visul bagajelelor nefăcute, visul apelor care cresc turbate, dornice să mă-nghită și visul rătăcirii pe străzi în pantă – labirinturi desfășurîndu-se printre case vechi – acum mă bucur, cel puțin la două luni o dată, de visul saltului în gol.

Se întîmplă cam așa:
Sînt într-o mașină (uneori în tren), niciodată singură, niciodată la volan, însoțită de oameni necunoscuți. Străini. Bolidul greu se năpustește înainte cu viteză înspăimîntătoare (frînă nu există), la o curbă pierde firul drumului (dacă e tren, deraiază) și de la o înălțime uriașă, de sute de metri, monstrul se aruncă sinucigaș în aer drept deasupra unei prăpăstii, săgeată năucă și letală. Poate să fie marea dedesubt, sau pămîntul – sterp ori împădurit – nu contează, iar eu privesc cu ochii cît cepele prin geam și văd jos peisajul îndepărtat, mult prea mic și îndepărtat pentru a putea spera că o să ajung acolo cu oasele întregi. Si atunci urmează conștientizarea faptului că o să mor. În vis, ȘTIU că nu mai am nicio șansă.

Dar mai sînt cîteva secunde pînă atunci și în acele secunde, zburînd prin aer cu gîndurile limpezi, încerc să înțeleg ce se întîmplă. Acestea sînt ultimele clipe. Așa te simți în ultimele clipe. Atît de liniștită. Atît de tristă. Atît de resemnată. Nu urlu niciodată în vis, aș pierde timp bun pentru gîndit. Niciodată nu o să mai fii aici. Acum o să afli ce e dincolo. Mai e foarte puțin. Nu o să mă găsească întreagă. De ce sînt atît de calmă? Asta a fost tot? Asta a fost tot. Nu pare mult. Dar nici puțin. De fapt, nu a fost rău deloc. Încep să pierd din înălțime. Legea gravitației. Să fii omorît de o lege… Mai am cîteva secunde. Cît să le numeri pe degetele de la două mîini. De la o mînă. Sînt sănătoasă și încă tînără, iar peste trei secunde o să mor. Se mai întîmplă… A fost frumos… Am rîs mult, am iubit ca o bezmetică.

Întotdeauna mă trezesc, cam în acest moment. Înainte de. Și minute bune, pînă să mă dezmeticesc, stau și savurez gustul morții iminente. E un gust doar aparent nou. Încerc să-mi învăț firea cu el. Mi-ar plăcea să fiu la fel de liniștită, de curioasă și de lucidă, cînd o fi să fie.
Iar apoi uit de învățătură, pentru că este o învățătură aspră și mult prea tristă pentru mine, atunci cînd sînt departe de puterea visului.

441 comentarii

Din categoria Uncategorized

Nu încă

 

M-a întrebat de ce nu sînt mai mîndră. De ce-mi pare neînsemnată Mîndria, pe lîngă Iubire. Mîndria, sora bună a Nepăsării…
Nu sînt mîndră, recunosc, dar o să fiu, i-am răspuns. O să fiu, dar nu acum. Peste cinci ani, îţi promit, voi fi demnă ca o zeiţă. O să-ţi ofer pe tavă tot felul de cuvinte-trufandale, dar pe mine însămi, ca acum, cu disperare, nu. Nu mai.

M-a întrebat cum de îmi fierbe sîngele, după atîta timp.
I-am răspuns: peste zece ani o să se subţieze, o să vezi, exact atît cît să întrezăresc prin roşul lui decolorat lipsa de sens a frămîntărilor cărnii.
Dar nu e încă momentul. Nu e.

M-a întrebat de ce nu sînt liniştită. De ce tremur tot timpul.
O să fiu, i-am răspuns, o să fiu. Peste cincisprezece ani. Ca apa unui lac de munte o să fiu de calmă.
În adîncul lui o să se împletească strîns rădăcinile neliniştilor, iar pe suprafaţa sticloasă nu o să alerge nici o undă.  Nu o să te mai tulbur. Îţi promit.

M-a întrebat de ce nu mă desprind de el. DE CE?
Peste douăzeci de ani, i-am spus. Atunci gîndurile mele o să fie mai uşoare şi, răzbind în sfîrşit afară din pămînt, din mocirlă, o să plutească elegant pe sub coroanele copacilor.
Dar nu mai sus de atît. Dacă deasupra nu mai e nimic? Dacă mă pierd de tot? Dacă?

In cele din urmă, m-a întrebat de ce nu-s rece şi netulburată.
O să fiu, i-am răspuns, pentru foarte multă vreme.
O să fiu destul de rece, acolo, în cuşca netedă de lemn.
Şi n-o să mă mai roadă viermele niciunei dorinţe.
Atunci să vezi linişte. Atunci să vezi netulburare.
Atunci.

205 comentarii

Din categoria Uncategorized

Revolta domnului Paraschivescu

(text scris de Teo)

Ziua aceea de vineri era extrem de sumbră pentru domnul Paraschivescu. Iar se certase cu nevasta. O tornadă de vorbe necruțătoare doar pentru că lăsase, în mod aluziv, o melodie a formației Mes Quins să cânte și s-o întâmpine pe aceasta în loc de bună seara:


– Vino să facem dragoste
Cum să fac fără tine?
N-am cum
Vino să facem dragoste
Acum


Domnul Paraschivescu străbătu hala când doar câțiva angajați ajunseseră. Intră în biroul lui și se închise înăuntru. Parcurse cu iuțeală verificările de rutină, apoi își luă capul în mâini. Se simțea sfârșit. Angajații lucrau cu docilitate la tabele și timpul curgea…
Deodată, se iscă o gălăgie în hală. Părea a fi o ceartă. Domnul Paraschivescu își ascuți involuntar auzul:
– … O, dar te înșeli amarnic…
Vă rog eu, nu vă certați și voi, gândi domnul Paraschivescu.
– ... Nu ți se pare evident că toate formele de artă…


Ah, angajații ăștia! Iar se luau cu vorba despre altceva și nu lucrau! Dar el era prea deprimat ca să protesteze.
… Iubirea e cu adevărat în firea lucrurilor…
La auzul acestor cuvinte, domnul Paraschivescu vru să-și smulgă părul din cap, dar era chel. Zgomotul devenea tot mai puternic. Nu avea destulă energie într-însul ca să strige, dar gălăgia din hală depășise limitele suportabilului, așa că făcu un efort și, ridicându-se, deschise ușa, apoi gura:
– Mai tăceți odată! Ați băgat datele în tabele?


Intensitatea sunetului se prăbuși subit. La fel și domnul Paraschivescu pe scaunul său capitonat, aproape răsturnându-și ceașca de cafea. Pierdut, o duse la gură.
Era goală.
Aștepta sfârșitul programului, care se lăsa așteptat. Nu voia să mai dea ochii cu nimeni.
Într-un târziu, hala fu cuprinsă de pustietate și de întuneric. O geană a asfințitului mai pătrundea printr‑o fereastră îndepărtată. Domnul Paraschivescu încuie ușa biroului său și porni să străbată hala spre ieșirea ce se găsea tocmai în capătul opus. Înaintând prin obscuritate, se împiedică de un coș de gunoi ce-și vărsă conținutul pe gresie. Se aplecă să-și repare eroarea, când văzu scris pe o hârtie cu litere atât de îngroșate încât parcă nici nu erau făcute de mâna unui om:


DRAGOSTEA NU EXISTĂ


Nu conta nici că textul era tăiat, nici că era urmat de multe alte cuvinte.
Desigur! își spuse, NU EXISTĂ! Ah, și eu care-mi făceam griji degeaba! Toate problemele mele NU EXISTĂ! Mi le-am inventat singur! CE PROSTIE!


Domnul Paraschivescu părăsi clădirea la fel de vesel ca în orice altă zi.

359 comentarii

Din categoria Uncategorized

Revolta lui Ovidiu

Băiatului meu nu i-a plăcut viziunea Adelaidei despre dragoste, deși revolta ei avea dinți de lapte și se turtise, la final, ca mămăliga pripită. Dar a ținut să scrie o replică și, deși mă enervează nepotismul, o public aici, pe Ciocolată. Ciocolata noastră cea de toate zilele… L-am avertizat, însă, că nu se va discuta ontopic, cel mai probabil. Și, de altfel, că nu prea are ce afla, din cărți, din vorbe, din versuri și din povești… Dragostea nu se discută, se trăiește și de foarte multe ori, ea te devorează și, de data asta, dinții mușcători nu-s de lapte. Dar el e tînăr încă…

***

Ziua aceea de vineri era extrem de obositoare, dar din fericire se apropia de final. Doar câțiva parametri mai trebuiau introduși în tabele, aceia pe care-i primise de la Adelaida, scriși în grabă pe o foaie ruptă dintr-un caiet. În cele din urmă, Ovidiu isprăvi treaba și începu să-și admire opera, frământând în mâini hârtia primită de la colega sa de la câteva birouri distanță.
Obosit, își plecă privirea, apoi tresări surprins din cale-afară; pe cealaltă parte a filei sta scris cu litere îngroșate:
DRAGOSTEA NU EXISTĂ
DRAGOSTEA DINTRE UN EL ȘI O EA NU EXISTĂ. E DOAR O ILUZIE. NE PROGRAMEAZĂ CINEVA.
Se ridică tulburat și merse glonț la biroul Adelaidei, fluturându-i foaia sub nas plin de reproș:
–Cum adică?!
Tresări surprinsă:
–Ce?! Aaa… Da, așa este!
–Cum poți să spui una ca asta?!
–Exact așa! Tu nu vezi? Dragostea nu există; e o farsă pe care ne-o joacă cineva. Ne-o bagă pe gât, ni se pare dulce și o-nghițim.
–Dar nu este adevărat! Adelaida, tu n-ai iubit niciodată?!
–Nimeni n-a iubit vreodată. Nici tu. Ți s-a părut. Te-ai uitat la prea multe filme, ai citit prea multe poezii.
–O, dar te înșeli amarnic… și pui carul înaintea boilor: spui că filmele și poeziile au o construcție funciar bazată pe motivul iubirii? De acord. Dar asta înseamnă că ele sunt consecutive iubirii și apariției unei nevoi de exprimare, și nicidecum că o provoacă! Ia să-mi explici tu mie, după schema asta a ta de existență, de unde a apărut iubirea, programul ăsta cu care suntem programați?
–Foarte simplu. De când eram atâtica am auzit într-una melodii despre iubire. Citeam povești în care dragostea cârmuia toată intriga. Apoi, inevitabil, ne-am întâlnit cu filmele. Și cu poeziile. Am fost bombardați cu un set de gesturi și de cuvinte și ni le-am însușit. Apoi le-am repetat mecanic și am tras concluzia că iubim. Doar pentru că, repetându-și mereu apariția, chestia asta numită iubire pare că trebuie să se afle în firea lucrurilor.
–Nu ți se pare prea complicat ca toate formele de artă pe care le putem înțelege să promoveze ceva ce nu e în firea lucrurilor în așa fel încât să pară că ar trebui să fie? Dar vai, iubirea e cu adevărat în firea lucrurilor! Și dă-mi voie să te mai întreb, dacă nu te superi, de unde a apărut la început? Căci acuarela și versul n-au existat dintotdeauna, pe când iubirea, da. Și ce te face să iubești o anumită persoană, și nu pe alta? Căci dac-ar fi să te iei după filmele tale, ar trebui să iubești numai actorul pe care l-ai văzut îndrăgit de femeia de la care susții că iei exemplu (și care, vai, adesea nici nu îl iubește defel). Sau, generalizând, să aplici acel set de gesturi oricui s-ar nimeri. Ce te face să alegi pe cineva? A?! Nu cumva sentimentul pleacă de undeva din tine, făcând o alegere pe care n-o poți explica? Uite, în poeziile lui Eminescu, iubita e totdeauna blondă. Mie-mi plac poeziile lui Eminescu, dar totuși iubita mea e brunetă; cum vine chestia asta, dacă eu am învățat fundamentele iubirii de la Eminescu?!
–Aleg pe cineva la care am acces, după niște criterii obiective ale mele. Oricum, o scoteam mult mai bine la capăt fără toată arta asta.
–Prostii! Criteriile tale? Criterii obiective?! Mă faci să râd! Ce criterii când întorci capul după cineva pe stradă care apare o secundă și apoi pleacă precum a și venit, după care îl visezi noaptea o săptămână?! Halal așa criterii, n-am ce zice! Și să trăim fără poezii? Fără filme? Fără…
–Fără! Și eu n-am întors niciodată capul după nimeni pe stradă, așa să știi!
–Ferice de tine, atunci, dar mulți pățesc asta și nu ți-ar permite să faci afirmații generale peste capul lor. Iar fără toată arta n-ai scăpa de iubire, nici vorbă! Ai rămâne doar cu o dorință ce se aprinde, neștiind cum s-o rezolvi. Ai trăi într-un chin perpetuu! Într-un calvar! Vrei să trăiești fără iubire? Dar e cu neputință! De unde ai să-ți iei fericirea? De la încă cinci grame de unt pe pâinea prăjită? De la încă zece lei la salariu?! De la încă un tabel finalizat cu succes la capătul săptămânii?!…
Mulți angajați se ridicaseră și ascultau pătrunși conversația. Dar deodată, vocea șefului tună din capul sălii:
–Mai tăceți odată!!! Sunteți gata cu tabelele alea?!
Și toți se întoarseră la birourile lor.

446 comentarii

Din categoria Uncategorized

Revolta Adelaidei

Adelaida se trezi joi dimineață cu un gînd nou și tulburător în minte. Aproape o revelație. Se ridică brusc în capul oaselor și încercă să adune cît mai multe argumente în sprijinul noii idei. Își recăpătă verticalitatea în mod integral, înșfăcă un caiet și scrise cu litere de tipar, apăsat, cu furie:

DRAGOSTEA NU EXISTĂ
Privi cîteva zeci de secunde propoziția, fără să clipească, iar apoi șterse cele trei cuvinte năucitoare și adăugă dedesubt un text ceva mai detaliat și rezonabil:
DRAGOSTEA DINTRE UN EL ȘI O EA NU EXISTĂ. E DOAR O ILUZIE. NE PROGRAMEAZĂ CINEVA.

(O iluzie în mod cert aducătoare de necazuri.)

Apoi, Adelaida începu să recapituleze. Era mică-mititică. Cu fundițe. Cu gropițe. Încă de pe atunci era bombardată sistematic cu mesaje aiuritoare și insistente despre amor. Nici nu mergea bine și fredona deja melodiile auzite la radio:

De-ai fi tu saaaalție la mal, m-as fațe lîu, în umbla taaaaaaaaaaaaaaa…

Adelaida avea doar patru anișori dar simțea deja nevoia salciei.
Mai mult, de unde să știe Adelaida despre dor, de unde dacă nu din cîntece?!

Dolu nu stă-n loooc
Nu se-ntoalțe din dluuuum
Pînă la soloooc zboală-n zăli nebuuuun
Zboală peste nooooi
Nu se-ntoalţe ‘napooooi

Habar n-avea ce e aia soloc sau dol, dar îi era clar că e ceva terrrrribil de tulburător. Dezirabil.

Și apoi, Adelaida a aflat într-o zi cum trebuie să se desfășoare… ăăă… afacerea matrimonială. A ascultat cu atenție versurile. Nu înțelegea nici acum toate dedesubturile, dar s-a trezit că se vrea măritată și cu copii. Nu chiar trei, poate doi. Și iubită pînă cînd moartea o va despărți. Iubită total, unic, la nebunie. Era evident că asta e calea. Singura.

Ea fraga buzelor i-a dat
Apoi l-a luat și de bărbat,

Gospodărie ca a lor,
Si voie bună ca a lor,
Nu mai găsești cît ai căta…
Nu mai găsești la nimenea!

Nici măcar n-a băgat de seamă că ultimul vers suna cam agramat.

Și nu-i spusese nimeni toate aceste bazaconii în mod oficial, dar ea, sărmana, era deja programată. Definitiv.
Ceva mai tîrziu, cînd a mai auzit și cîntecul următor, deja îi flutura ceva mult mai concret și practic prin inimioara plăpîndă. (Putem nota aplecarea spre folclor a Adelaidei.)

Poate n-a vazut badița
Ce ochi are morărița
Că de le-ar vedea tot focul
Ar vedea-o și pe ea norocul
Cînd s-o duce iar în vale
Am sa-i pun o piatră-n cale
Poate piatra-i rupe-o roată
Să-nnopteze și la moară-o dată

Adelaida a înțeles de aici, pentru totdeauna, că în jurul unui oarecare bădița se învîrtește și norocul ei. Și că uneori trebuie să pună pietre în calea oamenilor. A, și că trebui să aibă ochi focoși. Ca ai lui Ingrid Bergman.
Să povestim despre lecturi? Mai e cazul? De pe la 6 ani, Adelaida a început să citească singură povești. Credeți că acestea i-au scos puii de idei fixe din cap. Noooo… puii au crescut. Povești nemuritoare. Prințese care-și dau ochii peste cap. Blonde. Blînde. Fete care abia așteaptă să fie răpite. Duse cu calul. Piepturi palpitînde, Frumusețe, Pasiune… Fîl, fîl…

Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi și pe jumătate închiși, cât e de mult de când te-am visat. Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam și eram să-ți țes o haină urzită în descântece, bătută-n fericire; s-o porți… să te iubești cu mine. Din tortul meu ți-aș face o haină, din zilele mele, o viață plină de desmierdări.

Și, mai tîrziu, în toate cărțile exista cîte o poveste de iubire. Adelaida răsfoia cartea, dacă nu mirosea povestea nici n-o mai citea. Era deja pierdută. Printre aventuri, printre călătorii, printre lupte, peste tot stătea ascunsă o fată suspinîndă care aștepta iubirea. Incredibil!

Mesajul nu era subliminal, ci de-a dreptul țipător. Iubiiiiiiiiiți, mă!

Poeziile? Eminescu? Să nu insistăm…

Cînd a înțeles engleza și franceza, spaniola și italiana, a remarcat că despre același lucru era vorba și în cîntecele lor. A mers la teatru și a văzut-o pe Ofelia omorîndu-se. Pe Julieta palpitînd, pe Zița drăcuind piedicile care se așezau în calea norocului ei. Și filmele? Ooooo, filmele… cantități uriașe de bulgări erotici se revarsă din ele și se rostogolesc peste noi, lăsîndu-ne lați, la pămînt. Fără suflare.

Tot ce este poveste, povestibil, implică amor. Uneori ascuns, dar niciodată destul de bine ascuns.

Muzica clasică rămăsese singurul loc pur. Să zicem. Și arta abstractă.

Adelaida lovea revoltată cu pixul în masă. Se întreba: dacă mă nășteam eu într-o lume fără cîntece și povești de dragoste, fără insinuări, fără provocări, fără… nimic? Cum era? Nu eram eu mai liberă, mai fericită, mai armonioasă? Ce presiune cumplită! Ce jale!

Gata, își spuse, acum că mi-am dat seama, o să încetez cu influențele nefaste. E o mare prostie. Am ascultat atîta vreme placa asta încît nu mi-am dat seama că nu e a mea. E un lucru împrumutat. Ha! Dragoste! O să citesc filozofie, o să ascult numai muzică instrumentală. O să privesc dreptunghiurile lui Mondrian.

Visele despre amor nu sînt specifice omului. Ne este inoculat un microb agresiv și niciodată recunoscut ca atare.

Stupid.
Ajunge!

Își mai turnă niște cafea și deschise televizorul. Mai întîi privi ecranul încruntată, în picioare, apoi se așeză pe brațul unui fotoliu, apoi, pentru că era pauză publicitară, fugi repede să-și pregătească niște tartine cu unt și gem. Filmul reîncepu, cald, insinuant. Adelaida se așeză și se ghemui mai bine, atentă să nu scape nici un sunet, nici un gest.  Play it, Sam.

379 comentarii

Din categoria Uncategorized

Gelu

Gelu a tot spus, de-a lungul timpului, că vrea să scrie pe Ciocolata cu sare.
Și nu l-am lăsat. Nu știu de ce.
De răi, probabil. Sau, de prea prudenți. Prea țepoși. Oameni circumspecți cu o sprînceană ridicată.
Dar mie acum îmi pare rău, așa cum îmi pare rău că nu i-am scris și că nu m-am întîlnit cu el la o cafea.
Cafeaua o vom bea, poate, dincolo. Sper că există cafea pe acele meleaguri necunoscute. Și vin. Și neapărat muzică și melancolie și pasiune și zîmbet.
Altfel…

Dar pînă atunci, o bucățică din Gelu este aici și nu este nesemnificativă, dimpotrivă. Am adunat – m-a ajutat și Cătălin – cîteva din cuvintele lui frumoase. Gelu era inconfortabil uneori, dar inconfundabil, cu versurile lui, cu jocurile lui de cuvinte… Enervant deseori și suspicios, dar cu siguranță sincer și pătimaș. Contondent de cele mai multe ori, dar cald. Mie așa mi s-a părut.

Și cred că a plecat mult prea devreme.

……………………………………………………………………..

accidentul aviatic din Apuseni – 20.01.2014

ianuarie 22, 2014 la 23:28
Durerea pe care o simțim este a noastră, aproape personală în cazul ăsta. Spun aproape, doar pentru că nu ni s-a întâmplat nouă. Dacă pe lângă treburile de zi cu zi nu vom căuta să fim uniți și deci mai greu de manipulat, nu ne rămâne decât să ne rugam pentru a avea noroc. Nu vorbesc aici doar de Romania. Potopul prostiei, este mondial. Cred că nu sunt prea coerent dar simțeam nevoia sa plâng și eu, în scris, alături de voi.
Așa cum acești imbecili funcționează după reguli simple, pe care le respectă cu sfințenie și asa cum sunt de uniți, se pare că vom reveni la normalul omenesc destul de dificil…Nici nu știu ce am scris…sunt tare trist dar sper că această tristețe să fie un curcubeu și ploaia de lacrimi să fi trecut . Să avem împreună grije să nu urmeze secetă, să plouă. dar cu lacrimi de bucurie… oooooff!

ianuarie 23, 2014 la 15:50
Adio!
Se spune că am fost frumoasă
Frumosul era doar o casă
Primordial de ea va pasă
Voi nu știați c-a fost aleasă
Să poarte suflet de mireasă
Astfel de suflet nu se lasă
Când în pădure-i ceața deasă
Indiferența voastră crasă
E sinucidere în masă
Nu știți dar sunteți într-o plasă
Timpul o face tot mai deasă
Ea va transformă în carcasă
Goală de suflet, ea vă lasă
Sufletul meu scăpat de plasă
Pe voi vă plânge, căci va lasă
In lumea voastră cea hidoasă
Aveți mașină, aveți casă
Ce fericire dubioasă!
Mă duc. A Domnului mireasă
Am fost fără sa vreau, aleasă
Eu vă iubeam pe voi, sfioasă
Si învățam sârguincioasă
Să vă ajut, mărinimoasă.
Voi m-ați lăsat în ceata deasă
Domnul vă ierte! Generoasă,
Eu v-am iertat. Vouă vă pasă?


ianuarie 23, 2014 la 16:49
Vocile adevărate nu au tăcut nici un moment. Doar auzul s-a lenevit o perioadă și s-a mulțumit cu țipetele. Părea mai comod. Urechile au început să caute muzica reală, unplugged. Țipetele violente au cam depășit bariera ultrasonică iar promisiunea lor s-a dovedit a fi doar… virtuală.
Nu vă fie frică, decibelii pică!

………………………………………………………………………………………………..

mai 8, 2014 la 19:35
Există așa de multe lucruri interesante pe care fiecare dintre noi le poate spune prin inspirație, umor, în stil personal, celorlalți. Avem de învățat multe lucruri noi de la ceilalți. Poate că acesta e rolul blogosferei. Lipsa de comunicare din ce în ce mai acută din viata reală a creat această zonă virtuală ca o necesitate (pe care din câte am observat o avem cu toții).
Unii însă vin aici cu năravuri reale, care probabil au dus în real la îngreunarea comunicării. Aceștia cred că a avea un blog înseamnă a se izola iarăși de cei din jur. Vom ajunge să avem atâtea bloguri câte ființe există. Inventăm constituții și legi personal-blogărești după chipul nostru, considerând că ceilalți încalcă aceste reguli.
Privesc cu tristețe cum de câștigat au doar cei care percep o taxa pentru a ne da dreptul să folosim un spațiu virtual. Noi ceilalți nepricepuți la afaceri, îngroșăm rândurile bloggerillor singuratici.
Sub umbrela globalizării omenirea se fărâmițează tot mai mult. A apărut ideea regionalizării, a autonomiei etnice, a… blogului personal. Se pare că această globalizare este o aplicare în practică a unor vorbe aruncate de un dement inteligent… “divide et impera”. Totul funcționează deja în parametri preconcepuți de demenți inteligenți. Cultura e pe cale de dispariție. Bibliotecile devin toate alexandriene. Economia lumii se bazează doar pe speculații. Caracterul uman se reduce la tupeu. Direcțiile în viață ne sunt trasate de specialiștii cititori în planete…
Si pentru că toate aste trebuie să poarte un nume, Costeluș le numește… Moșul de plexiglas sau gelu odagiu sau și mai simplu… însingurare…

……………………………………………………………………………………………….

castana și plicul cu cenușă

secolul trecut, Gellu Naum:
… dar vine o zi când totul se acoperă cu o senină tăcere albastră
când factorul poştal îi aduce fiecăruia câte un plic cu cenuşă
ziua când ploaia nesfârşită umple liniştitele lacuri
şi un potop de fulgere acoperă pământul şi cerul
ziua când vom paşte până la bătrâneţe
ziua când se vor stinge toate cuptoarele olarilor
ziua când gurile noastre vor fi ciocuri de păsări şi nu spun
şi nu fac semne
iar noi prin văi şi prin livezi suntem cei de demult

şi ce să fac atunci cu tâmplele şi cu tălpile voastre
risipite prin iarbă…

mai 9, 2014 la 12:37, Angela:
Ce chestie! Plicul cu cenușă. Eu am primit deja unul, îl port în geantă, într-o mapă de plastic. Împreună cu buletinul, cu cardurile și alte fleacuri. Scrisoare medicală îi zice. Scrie tot, toate păcatele mele, sentința. Numa’ nu scrie când.

mai 9, 2014 la 13:17, Gelu:
Angel(a)…radios
Dacă aș putea ți-aș fura geanta și ți-aș înapoia doar lucrurile de care ai nevoie. Le-aș pune în cutia postală, noaptea(care e un sfetnic bun) sfătuit de ea să păstrez doar mapa de plastic, să îi dau kilometrajul înapoi, să ajung înainte de cenușă și apoi să ți-o vând înapoi pe un zâmbet.

mai 9, 2014 la 13:23, Angela:
Ei, dacă ai putea! Aș vrea înapoi actele, cardul, briceagul și prima castană din toamna trecută, că o car cu mine de atunci. Și geanta, că-i cadou de la fiu-meu. Le-ai vinde prea ieftin, toate astea fac cel puțin o mie de zâmbete.

mai 9, 2014 la 13:37, Gelu:
Bine, bine… am înțeles. Vrei să negociem. Îți dau tot înapoi, mai puțin mapa aia și tu mă vei răsplăti cu o castană, să n-o mai cari.

mai 9, 2014 la 13:39, Gelu:
zâmbetele le primesc și en-gros, sub formă de hohote de râs.

mai 9, 2014 la 13:42, Angela:
Chiar am râs, mulțumesc. O să-ți culeg castane noi, la toamnă. Acum știu c-o s-o apuc.

mai 9, 2014 la 13:55, Gelu:
Așa e. Cu cât sunt mai multi “hoți” în jurul tău cu atât vei culege mai multe castane, din ce în ce mai noi, pentru noi.

………………………………………………………………………………………..

mai 17, 2014 la 15:28
of ce mai despicați firul în legi, reguli.Ele exista și nu trebuie inventate de oameni. Legile inventate sunt necesare doar oamenilor slabi care doresc putere. Le fac în funcție de neputințele lor naturale de a domina, controla. Mi-e greu sa inteleg de ce cred unii ca pot îngrădi pe alții și ca astfel vor fi și ei putin deasupra acestora. Viata nu e un concurs cu ceilalți ci cu tine însuti și nu trebuie sa te minți inventând regulamente astfel ca în clasament sa ai o poziție privilegiata. In sistemul universal de măsurare tu tot acolo te afli chiar dacă în micul tău colțișor inventat te urci pe podium. Știi și tu ca asta e doar o minciuna iar frustrările nu le poți alunga.
Nu știu de ce dar pare ca fără sa vreau ma adresez cuiva anume.

Dați-o-n colo de cenzură
Si de reguli inventate
Ascultați ce scot pe gură
Nu doar cei ce-s în cetate
Căci un zid dacă separă
Este greu să înțelegeți
Cum e bine bunăoară

In cetate ori afară

mai 19, 2014 la 23:03
Catalin,
Am o poveste, pe care daca as spune-o ar putea fi vazuta ca un film, o drama (trei in una). Despre un frate cu doi ani mai mare decat mine, a carui vis s-a frant intr-un mod bizar la 35 de ani. Era un fel de geniu (pentru mine). Nu ma banuiesc de prea mult subiectivism in cazul lui. Mama din momentul despartirii nu a mai dorit sa traiasca. 12 ani a stat in casa, fara a face nimic decat sa astepte sa-l urmeze in cea lume. Si-a pierdut treptat stiinta de a merge, vederea si in final viata cu toata opozitia mea si a tatalui meu care a iubit-o cum rar se intampla pe lumea asta. Dupa un an a urmat-o, cum se intampla in filme. Eu imi urmez calea inca si rostul mi-l gasesc in copii mei pe care incerc sa-i fac cunoscuti(stiu ca sunt enervant in demersul meu dar cred in talentul lor). Cred ca lumea ar fi mai buna daca fiecare din copiii nostri vor face ceea ce vor, cu pasiunea pe care o simt la fetele mele (sa nu se inteleaga ca ele sunt burice pamantesti).

Nu voiam sa intristez lumea mai mult decat este intristata de puternicii viermi ai acestor vremuri si atunci incerc sa comunic cu ceilalti, cu umor cred eu, cu inteligenta de care sunt capabil, fara pic de ura (credeti-ma!).
Felul cum s-a luptat fratele meu cu impostura, prostia, ura … noastra a celor de rand i-a adus sfarsitul. A pierit ca un inorog invins de o femeie slaba dar sireata. Nu am nimic a reprosa femeilor. Sunt trist doar ca atunci cand au un colier de aur doresc altceva ne vazand ce le-a daruit viata. Daca nu pot suporta maretia cuiva si asta e de inteles, unele simtind ca barbatul respectiv, cel al lor, nu trebuie lasat sa bucure o alta persoana sau alte persoane, pe principiul ca “eu nu am nevoie dar de ce sa-l aiba… alta?”,fac tot posibilul ca acest lucru sa nu se intample.
E mult de povestit, pe capitole, pe etape, din copilarie pana in momentul plecarii (a fratelui meu). In 35 de ani a facut cat altii intr-o suta si probabil ca asa i-a fost scris, ca la 100 de ani sa mearga si in alta lume care probabil avea nevoie de entitati asemenea lui. Poate imi fac timp sa dezvolt aceasta …poveste si poate ca atunci Catalin imi va spune. “Mai lasa-ne ca suntem noi destul de tristi cu ale noastre!” si poate eu am sa spun un de neinteles “sa va fie de bine”…

………………………………………………………………………………………………………
fetele lui Gelu

iunie 15, 2014 la 23:13, Gelu:
Cătălin,
și blogul meu este doar asa pentru sufletul meu. Promovarea artiștilor este o adevărată industrie. Fetele sunt afiliate. Eu nu mă ocup cu promovarea lor. Mă laud doar cu ele, în cercurile restrânse în care ma învârt. Ce vrei?… satisfacție de moșneag.

iunie 15, 2014 la 23:20, Catalin:
Aha, deci totul e industrializat, nu e loc pentru amatorisme. 😦

iunie 15, 2014 la 23:46, Gelu:
Da. Se poate compara cu industria tenisului de camp. Doar că este mult mai greu. In tenis câștigi și urci. în muzică este o întrecere în care nu există unități de măsură concrete. Arbitri sunt foarte subiectivi. In tenis sunt câțiva arbitri. In muzică, miliarde. Cei din tenis sunt plătiți să arbitreze iar cei din muzică plătesc pentru a arbitra(mai exact dacă le place, cumpără bilete, CD-uri sau cumpără pe net dreptul să downloadeze)

iunie 16, 2014 la 17:27, Junghiul:
Mă, tu vrei să la măriți!
Să ai nepoți, așa e?

iunie 16, 2014 la 17:39, Gelu:
Da. Și nu le vrea nimeni 🙂 Mă zbat în Van (Damme)

Van Damme, adică fac șpagatul. Azi am fost cu un picior într-un studio unde înregistra cea mică și cu celalalt în altă locație, unde cea mare filma un videoclip. deci nu prea sunt de invidiat. 🙂

……………………………………………………………………………………………..

iunie 16, 2014 la 18:23
De ce ești mohorât, Cătălin? Să știi că indiferent ce crezi tu, nu-mi e bine când spui asta.

iunie 18, 2014 la 00:56
Cătălin,
Dacă m-ai amărât împărțind o parte din amărăciunea ta cu mine, nu m-ai amărât de loc. Ploaia e bună, că mai diluează amărăciunea 🙂

august 8, 2014 la 23:05
Îmi amintesc cum niște colegi de scoală se mulțumeau să citească doar prefața și credeau că înțeleg romanul fără să-l mai citească. Habar nu am cine a scris prefața romanului meu în sufletele voastre.

septembrie 25, 2014 la 15:05
Klaustraţi-vă!
Monicăiţi-vă!
Udrea-mi-aş
Diaconesculaţi-vă!
Pontaţi!
Crinolinare Antonesciana(pe dedesubt)
Voiculescu zeciuitul
Băsescularea turcescului
vitaminizare cu B1 si A3
Meleş(ti) canu’

octombrie 28, 2014 la 22:50
andreea,
eu am vrut la un moment dat să dau examen la medicină. Credeam că pot fi un bun chirurg. M-am pus pe învățat și una din materiile pe care le-am ales se numea “Boli interne”, Am constatat că sufăr la vârsta aceea fragedă de toate bolile. Aveam toate simptomele. Unele dintre bolile pe care de atâta învățătură am constat că le am, erau incurabile și degrabă aducătoare de moarte. Am renunțat la medicina, bănuind că nu voi mai apuca să fac bine semenilor și îmi duc în continuare toate bolile interne pe picioare. Nu prea iau nici medicamente decât foarte rar când nu-mi trece de la sine câte o răceală. Tata îmi spunea mereu când mă văitam de câte ceva: “Dacă ești sănătos, iți trece”. și a avea dreptate. Mai avea o vorbă(cred că îmi e dor de el). “Poți să mergi la Dunăre cu băieții dar dacă dă naiba să te îneci te omor în bătaie”. Nu m-a bătut niciodată, probabil și pentru că nu m-am înecat.
Mai ia-te, în materie de sănătatea copiilor și după instinctul tatălui copiilor(mai ales că procentajul lui este bun, din câte spui. Tu pari victima sigură a medicilor capitaliști. Probabil că și ei te citesc imediat și trec la atac. Bănuiesc că și la ședințele cu părintii ești una din victime. “Totul e spre binele copiilor dumneavoastră doamnă….păi să vă spun cât trebuie pentru clasă și cât pentru școală” – este textul.

noiembrie 5, 2014 la 21:07
Ana m-a întrebat pe la 10 ani (ai ei), pentru ce sunt obiectele alea, la care se tot face reclamă la tv? Era vorba de tampoanele de forma unui os pentru câinii din desenele animate. Eu crezând că scap repede, i-am spus că sunt niște plasturi pentru sportivi, care se pun pe nas pentru a ajuta la o respirație mai ușoară(tocmai erau la modă acești plasturi și aveau aceiași formă). Numai că ea avea ceva informații de la fetițele mai mari, însă nu pricepea chiar tot din explicațiile chicotite de acestea. A trebuit să-i spun că: Puii (deci și cei de om) stau o perioadă în burtica mamei pentru a se pregătii să intre în viață. Că fetițele, care vor fi mamele puilor, au în burtică o căsuță care îi va găzdui pe aceștia o perioadă, până învață ei măcar să pape. Căsuța asta creste odată cu fetița, numai că puțin în salturi și atunci se sparg niște vase de sânge. Sângele iese din căsuță pentru a o lăsa curată, pe acolo pe unde ies și alte substanțe de care nu mai avem nevoie și fiind lichid se elimină pe unde și alte lichide o fac. “Plasturii” au rolul de a păstra igiena și de a nu lăsa să se murdărească chiloțeii(prin surprindere). I-am mai spus că fenomenul se numește menstruație și că începând de la o anumita vârstă, se întâmplă cam o dată pe lună.
După aproape doi ani, era la bunica și făcea băiță după o zi de joaca. A observat că în cadă apa s-a colorat și a strigat-o pe bunica să-i spună(destul de liniștită), că ea crede că are menstruație. Bunica s-a speriat și a chemat salvarea. Ana a explicat medicului ce are(i-a spus povestea cu căsuța pentru bebe). Medicul a certat-o… pe bunica pentru panică și a felicitat (indirect) povestitorul cu căsuța. De atunci sunt foarte apropiat de Ana și discutăm despre problemele ei, fără ca ea să se ferească și așteptând cu încredere răspunsuri.
Sper că nu v-am plictisit.

noiembrie 5, 2014 la 23:04
Apropo de fetițe. Eu, ca ne oamenii (adică nu ca bărbații adevărați) mi-am dorit fetițe. Medicul se ferea să-mi spună ce va fi Monica, crezând că eu sunt un “bărbat adevarat” și că îmi doresc încă un copil ca să mă laud la o bere că am și eu băiat. Când s-a născut și l-am întrebat… (ce e?), s -a dat un pas înapoi și mi-a spus mai mult în șoaptă că e fată. Eu m-am repezit să-l iau în brațe și să-l pup(ca și cum de el depindea bucuria mea). El a fugit pur și simplu și eu după el. L-am prins, că am făcut sport de performanță. După ce s-a lămurit și-a cerut iertare că nu mi-a spus mai devreme. După ecografie îmi spunea că dacă am o fată (pe Ana), o să am o pereche. Juca la două capete. Eu puteam să cred că va fi băiat și să aștept cu mândrie “berea” și în final, el putea să-mi spună că pereche înseamnă și două ființe de același gen 🙂 (deci nu m-a mințit)

noiembrie 12, 2014 la 16:24
Haideți să vă mai spun ceva. Eu sunt sigur că Iohannis va fi președintele României. Toți tinerii din jurul meu, s-au săturat să stea deoparte și să îi privească toți troglodiții de sus. Dacă îi ajutam și noi puțin cu participarea la vot…

478 comentarii

Din categoria Amintiri