Arhive lunare: Martie 2017

Lelea Sâie

A cunoscut-o în vara aceea de început al marii iubiri. Era tare, tare îndrăgostită. Așa, feciorelnic  și un pic exaltat, clasic, cu norișori trandafirii și cu fluturi albaștri. Când el i-a spus mergem pentru câteva zile la țară, la părinții unui prieten, cam imperativ a spus-o, nenegociabil – avea să descopere apoi că așa făcea aproape în toate împrejurările și asta avea să-i îndepărteze cu timpul  –   ezitarea ei a fost foarte scurtă. Despre prietenul acela al lui nu știa mare lucru, doar că e unul vechi, din copilărie, coleg de școală, devotat, un fel de frate. Așa avea să și rămână pe toată durata căsniciei lor. Era singurul care putea să le trântească în față adevăruri  jenante,  să-i critice sau să-i certe fără urmări, supărări sau rupturi. Dobândise statutul ăsta pentru că era de cursă lungă, loial și cum s-ar zice cu vorba aia caraghioasă, sufletist. După treisprezece ani, el le-a fost martor și la divorț. A fost îngrozit când i-au propus, dar n-aveau pe cine conta, toți ceilalți prieteni au declarat că-s niște idioți că fac asta și că ei nu se bagă. I-au explicat că trebuie să-i ajute cineva să scape unul de celălalt – așa era atunci, trebuiau neapărat martori și proces –  și cine să-i ajute, dacă nu el, cel pe care s-au putut baza întotdeauna? A făcut-o, în cele din urmă, dar asta l-a costat o stânjeneală în relația cu ei pe care n-au  mai depășit-o.

Toate astea erau încă foarte departe la vremea când a pășit-plutit pe ulița aceea, spre casa necunoscută unde urma să înnopteze pentru prima dată sub același acoperiș cu marea iubire. Lelea Sâie l-a întâmpinat pe el cu o bucurie maternă, cu o îmbrățișare caldă și cu țocăieli, se simțea că e de-al lor, de-al casei. Apoi i-a aruncat ei o privire cercetătoare, a măsurat-o scurt din cap până-n picioare și a rostit, implacabil, asta nu-i aia de data trecută. Nu era, n-avea de ce să se îmbufneze sau să se tulbure și să strice totul. Au urmat alte veri, s-au mai dus pe acolo pentru câte o zi-două, a început să-i devină dragă femeia aceea cu năframă și șorț,  cam iscoditoare, întotdeauna un pic suspicioasă. Era trupeșă, ușor asimetrică din cauză că-i lipsea un sân – fusese operată, i-l tăiaseră, știa că odată avea să vină recidiva, dar despre asta nu vorbea și nu se plângea niciodată. Se temea doar de un anume loc din grădină, unde, sub un pom foarte bătrân, avea înmormântat un copil pe care-l pierduse demult, când era mic. Recunoștea că-i e întotdeauna groază să treacă pe acolo și bombănea obiceiul acela. Ce prostie, să îngropi  mortul  lângă casă.

Odată, într-una din escapade, băieții trebăluiau ceva prin șură și ele două au rămas în bucătărie, la povești. Se vedea că pe lelea Sâie o roade ceva și nu știe cum să zică. Până la urmă, i-a spus. Voia neapărat s-o însoțească la o înmormântare, acolo, în sat. Nici n-a vrut să audă, ce să caute ea la înmormântarea unei băbuțe străine? N-a cunoscut-o, niciodată n-a văzut-o vie, de ce ar fi trebuit s-o vadă moartă? Nici măcar nu era rudă cu gazdele ei. Și cam știa ce înseamnă o înmormântare la țară, cu lumea înghesuită în curtea casei, cu bocete, cu slujba interminabilă sub soarele care te bate fix în creștet și cu probabilitate mare de migrenă post-eveniment. Nu, nu, în niciun caz. Se apropia ora, lelea Sâie devenea tot mai neliniștită și insistența devenise rugătoare, se vedea că e extrem de important pentru ea, dar că nu voia să meargă singură, din ceva motiv. Era evident că răposata nu i-a fost prietenă, doar consăteancă, și atunci? Poate nu se avuseseră bine, dar s-o fi gândit că moartea-i moarte și că s-ar cuveni să fie acolo și nu voia să meargă neînsoțită? Până la urmă a cedat, spre bucuria femeii. Se gândea că o să treacă și asta cumva , că nu-i chiar așa de mare sacrificiul și că lelea Sâie merită atât. Pășeau alături pe ulița prăfoasă, nu era mult de mers. Era cald, senin și ciripeau păsărele când lelea Sâie, mulțumită că merg, cu un ton conspirativ și un pic malițios, a zis hai să vedem, plânge noră-sa?

Anunțuri

485 comentarii

Din categoria Uncategorized