Arhive lunare: Ianuarie 2016

Salt mortal

Bocceluța mea cu vise care se repetă s-a îmbogățit de curînd cu un vis nou. Mă vizitează cînd sînt agitată, cînd adorm cu fricile bine îndesate în mine, de parcă ar trebui să le țin de cald, noaptea. Așa că pe lîngă visul bagajelelor nefăcute, visul apelor care cresc turbate, dornice să mă-nghită și visul rătăcirii pe străzi în pantă – labirinturi desfășurîndu-se printre case vechi – acum mă bucur, cel puțin la două luni o dată, de visul saltului în gol.

Se întîmplă cam așa:
Sînt într-o mașină (uneori în tren), niciodată singură, niciodată la volan, însoțită de oameni necunoscuți. Străini. Bolidul greu se năpustește înainte cu viteză înspăimîntătoare (frînă nu există), la o curbă pierde firul drumului (dacă e tren, deraiază) și de la o înălțime uriașă, de sute de metri, monstrul se aruncă sinucigaș în aer drept deasupra unei prăpăstii, săgeată năucă și letală. Poate să fie marea dedesubt, sau pămîntul – sterp ori împădurit – nu contează, iar eu privesc cu ochii cît cepele prin geam și văd jos peisajul îndepărtat, mult prea mic și îndepărtat pentru a putea spera că o să ajung acolo cu oasele întregi. Si atunci urmează conștientizarea faptului că o să mor. În vis, ȘTIU că nu mai am nicio șansă.

Dar mai sînt cîteva secunde pînă atunci și în acele secunde, zburînd prin aer cu gîndurile limpezi, încerc să înțeleg ce se întîmplă. Acestea sînt ultimele clipe. Așa te simți în ultimele clipe. Atît de liniștită. Atît de tristă. Atît de resemnată. Nu urlu niciodată în vis, aș pierde timp bun pentru gîndit. Niciodată nu o să mai fii aici. Acum o să afli ce e dincolo. Mai e foarte puțin. Nu o să mă găsească întreagă. De ce sînt atît de calmă? Asta a fost tot? Asta a fost tot. Nu pare mult. Dar nici puțin. De fapt, nu a fost rău deloc. Încep să pierd din înălțime. Legea gravitației. Să fii omorît de o lege… Mai am cîteva secunde. Cît să le numeri pe degetele de la două mîini. De la o mînă. Sînt sănătoasă și încă tînără, iar peste trei secunde o să mor. Se mai întîmplă… A fost frumos… Am rîs mult, am iubit ca o bezmetică.

Întotdeauna mă trezesc, cam în acest moment. Înainte de. Și minute bune, pînă să mă dezmeticesc, stau și savurez gustul morții iminente. E un gust doar aparent nou. Încerc să-mi învăț firea cu el. Mi-ar plăcea să fiu la fel de liniștită, de curioasă și de lucidă, cînd o fi să fie.
Iar apoi uit de învățătură, pentru că este o învățătură aspră și mult prea tristă pentru mine, atunci cînd sînt departe de puterea visului.

Anunțuri

441 comentarii

Din categoria Uncategorized