Arhive lunare: August 2015

Lectia

Si ne-am intors din vacanta. N-a fost una reusita, din multe puncte de vedere. Din altele, a fost bine, am vazut multe, am fost pe la tot felul de ruine (ma stiti zarghita la cap, prefer o cetate de 2500 de ani oricand plajei plictisitoare :D). Dar n-am sa intru in detalii si nici n-am sa pun poze acum (desi am unele, din absoluta intamplare, frumoase rau). Altadata.

Azi va descriu o intamplare, sa-i spunem intamplare, al carei ultim act s-a petrecut ieri. As putea sa incep povestea acum cativa ani, ca se putea intui inca de acum cinci-sase ani cam ce si cum s-ar putea intampla. Dar nu, o incep de pe 13 august. Eram la masa si din discutiile socrilor mei, pe care din prudenta doar le ascult in loc sa intervin (de dragul lui Alberto, care saracul incearca inutil doar de vreo 12 ani sa impace si capra si varza), aud ca soacra-mea era cat pe ce sa dea ortul popii in dimineata aia. De obicei nu merge mult pe jos, are probleme la un picior si schiopateaza, asa ca ori merge cu masina, ori sta acasa. De data asta insa a vrut sa faca cativa pasi pana la un magazin si era cat pe ce sa o lateasca unul din tinereii satului cu motocicleta. A scapat imbratisand un zid. Desi nu mai stau de mult acolo si merg doar in vacante, mi l-am amintit pe copil. Nu era mult mai mare decat Gigi, vreo 15 ani, a fost si la una din petrecerile noastre. Copil pe care taticul l-a pus pe motoreta de la opt-noua ani. Cand il vedeam pe tata cu ce mandrie isi priveste baiatul calarind la varsta cand nici picioarele nu-i ajungeau pana la pedale, pe mine ma lua automat groaza. Am alungat repede imaginea din memorie, n-aveam absolut niciun chef sa-mi aduc aminte.

A doua zi, dupa o lunga plimbare prin imprejurimi, Gigi ne-a batut la cap sa-i luam o pizza. Asa ca am mers la restaurant in satul care e resedinta de comuna. Preturi mici, lume vesela, in vacanta, multi turisti. N-am avut loc la masa decat exact in fata cuptorului de pizza. Eu una m-am bucurat, pentru ca tocmai trasese o ploaie si era destul de frig pentru costumatia noastra lejera. In fata noastra era o alta masa doar, la care de obicei trageau cei care dadeau comenzi de pizza de luat acasa. Ne-am intins destul de mult, Gigi pana sa manance pizza (pe care de fapt nu prea a mancat-o, era deja satul de toate prostiile), noi pana sa terminam o bere amestecata cu limonada. Si in fata noastra vin doi baieti. Unul din ei, baiatul din povestea de ieri. N-am idee de ce m-am oprit mai mult de o secunda sa ma uit la el. Probabil pentru ca imi oferea un prilej de reflectie. De cand il am pe Gigi ma bantuie fricile. De ce ar putea sa i se intample, de cum o sa creasca. Eh, copilul asta era exemplu de cum nu sa fie. Mergea cracanat, rigid, cu pieptul scos teatral inainte, ca si cum ar fi avut nevoie sa-si demonstreze barbatia in fiecare secunda. O mina aroganta pe chip, fara sa priveasca pe nimeni in ochi, nici macar pe chelnerul care i-a luat comanda. Pe noi nici macar nu ne saluta. Doar lui Gigi ii spune rastit sa-si dea scaunul mai incolo, ca n-are loc. Ma uitam la el si nu-mi venea sa cred transformarea. Copil era dragalas si inofensiv. Acum, aceeasi fata parea lipita cu chiu cu vai pe craniul unui mafiot. Isi comanda friptura si bere. I se aduc, chiar repede fata de cat am asteptat noi. Deh, e probabil client fidel. Baiatul cu care e inghite in sec. Se vede ca nu e la fel de bogat. Nici aroganta nu o are. Desi probabil au aceeasi varsta, pare mult mai copil. Am iesit din local cam in acelasi timp cu ei. Noi spre minuscula noastra Peugeot 107 de inchiriat (eh, ce de povesti am si cu ea, micuta), ei spre o motocicleta Kawasaki nitel mai mare decat masina noastra. Din nou, ma bate aceeasi dilema: oare cum o reusi sa o controleze, e totusi un tip micut, subtire. De casti nici vorba. Imi alung din minte si de data asta o imagine neplacuta si-mi vad de drumul nostru. Dupa ei, adica, pentru ca n-au avut normal rabdarea sa astepte sa iesim noi din parcare, au zburat prin fata noastra. Alberto isi opreste un gand ceva mai colorat, eu la fel, amandoi ii spunem lui Gigi sa fie atent prin sat cand trece vitezomanul Gica.

In a treia zi, pe 15 august, sarbatoare mare in Italia de pe vremea romanilor, Ferragosto. Ca sa nu ne stricam complet ziua decidem sa mergem spre un orasel de pe coasta. Gigi nu vrea sa vina cu noi. Ramane cu bunicii acasa. Ca un facut, n-am idee de ce, ii spun soacra-mii sa nu-l lase pe Gigi afara, cum avea el de gand. De obicei dupa pranz ei dorm si nu e voie sa faci nici cel mai mic zgomot si atunci el o lua la fuga prin sat spre terenul de fotbal. I-am spus: stai acasa si ne astepti. Iti scoti tableta in curte si te joci pe ea, fara sa faci galagie. Binenteles ca dracusorul meu imi arunca nervos o negatie: fac ce vreau, aici nu-i nevoie sa stai de capul meu. Ma uit la socra-miu si vad o privire admirativa, copie cu cea a tatalui micului motociclist apucat. In fine, plecam, eu cu grija ca nu stiu ce poate sa-i treaca prin cap lui fi-miu. Pe drum il sunam din ora in ora. De obicei nu sunt chiar atat de paranoica, ma bucura cand merge sa joace fotbal, dar in ziua aia chiar am fost. Ne intoarcem un pic dupa pranz, cam pe la unu. Sus, in sat, in piata, ne opreste un barbat: nu puteti sa treceti, trebuie sa lasam loc pentru ambulanta, un copil si-a spart capul, a alunecat pe pietre. Eu sar din masina cu o sprinteneala total necaracteristica mie, gandindu-ma ca e Gigi si a fost neatent. Din fuga ii spun lui Alberto sa parcheze masina pe undeva si sa vina dupa mine. Ma strecor printre barbatii care incercau sa ma opreasca. Straduta pe care merg e foarte ingusta, casele de piatra, e pavata cu pietre mari, colturoase. Am stat acolo, intr-una din casutele inghesuite una in alta, acum 5 ani. Inima imi e in gat, gandindu-ma doar ca poate sa-mi fie copilul acolo plin de sange. Ajung chiar in fata casei „mele” si ma linistesc in modul cel mai oribil cu putinta. Nu e al meu. Pe jos e micul motociclist arogant de ieri, tinut in brate de tatal urland. Copilul horcaie sacadat, inconstient deja. Are un ochi umflat/vanat si mult sange naclait pe haine si in jur. Lovitura cea mai grava e la cap, deasupra ochiului stang. Probabil are si niste coaste rupte ale caror cioturi ascutite ii inteapa plamanii si nu-l lasa sa respire bine. Motocicleta zace si ea zbrobita de caldaram, cativa metri mai incolo. Lumea plange calcand in balta deja intunecata. Se tipa dupa ambulanta. Ambulanta care nici nu poate intra pe straduta ingusta. In sfarsit, ea vine, dar trebuie sa opreasca mult mai sus, un brancardier vine cu un balon de oxigen. Tatal tipa dupa targa: aduceti targa, aduceti targa. Bietul infiermier face o alta cursa, dupa targa. Cu incetinitorul imi pare, reusesc sa-l transfere pe targa. Nu merge intins, coastele rupte il impiedica sa respire. La orice incercare de a-l intinde, respiratia i se transforma intr-o bolboroseala infundata. In fine, tatal il tine in semi-sezut si incep sa alerge urcand spre ambulanta. Am uitat sa va spun, strada e in panta, ca mai toate de pe aici. In urma ramane balta de sange, pe care un vecin se grabeste sa puna furtunul. Noroc ca-l opreste cineva, carabinierii inca n-au ajuns, daca vor veni.

Seara, in loc de sarbatoare, satul vuieste de scenarii. Nu se stie nimic precis. Unii spun ca e in coma. Altii ca e inca in operatie. Fracturi craniene. Un ochi pierdut. Plamani perforati. Cei mai multi ii deplang ghinionul. Pe chip insa li citeste un fel de usurare. Un fel de: bine ca e doar el. Bine ca nu a lovit pe nimeni. Mult mai putini sunt cei care in soapta spun: era de asteptat.

Ieri am aflat de pe Facebook ca baiatul a murit. In ziua accidentului, cu el sub ochi, n-am reusit sa am mila. Nu ma gandeam decat ca in fata motocicletei lui putea sa fie Gigi. Sau un alt copil, sau o persoana nevinovata. Acum e binenteles altfel. E mai mare socul acum decat atunci. Sunt departe de imaginea lui zacand pe caldaram, in curand o sa fie in ceata complet, dar nu pot sa nu ma gandesc la durerea izbitului de zidul de piatra. Si de cate lucruri te asteapta inca la 16 ani. Oare o fi meritat goana nebuna renuntarea asta? Si nu pot sa nu ma gandesc la tatal lui. Oare o fi meritat mandria de a-si vedea copilul calare pe motocicleta la o varsta asa de mica in schimbul durerii de azi? La mama nu reusesc sa ma gandesc. E un fel de Bahmuteanca vopsita violent cu negru, machiata la chilogram, care in momentul accidentului a preferat sa intrebe, fara macar sa aiba instinctul de a se apropia de el, de a-l privi: „credeti ca-mi face bine sa merg cu el cu ambulanta?” si care la primul gest al altcuiva „n-ai cum sa-l ajuti si-ti va face rau sa-l vezi asa” s-a intors cu spatele de parca nu era singurul ei copil acolo. Ce a ramas in urma copilului asta? Acum, o gramada de pareri de rau de ghinionul pe care l-a avut, pareri care de care mai pompos ridicole, pe peretele lui de Facebook. Italienii cred ca au cel putin in doctorat in fatalism, conduc ca apucatii, dar la orice, vai ce ghinion. Maine probabil uitarea. Si iar am avut parte de o lectie din care nimeni nu va invata nimic.

580 comentarii

Din categoria Uncategorized

Nu încă

 

M-a întrebat de ce nu sînt mai mîndră. De ce-mi pare neînsemnată Mîndria, pe lîngă Iubire. Mîndria, sora bună a Nepăsării…
Nu sînt mîndră, recunosc, dar o să fiu, i-am răspuns. O să fiu, dar nu acum. Peste cinci ani, îţi promit, voi fi demnă ca o zeiţă. O să-ţi ofer pe tavă tot felul de cuvinte-trufandale, dar pe mine însămi, ca acum, cu disperare, nu. Nu mai.

M-a întrebat cum de îmi fierbe sîngele, după atîta timp.
I-am răspuns: peste zece ani o să se subţieze, o să vezi, exact atît cît să întrezăresc prin roşul lui decolorat lipsa de sens a frămîntărilor cărnii.
Dar nu e încă momentul. Nu e.

M-a întrebat de ce nu sînt liniştită. De ce tremur tot timpul.
O să fiu, i-am răspuns, o să fiu. Peste cincisprezece ani. Ca apa unui lac de munte o să fiu de calmă.
În adîncul lui o să se împletească strîns rădăcinile neliniştilor, iar pe suprafaţa sticloasă nu o să alerge nici o undă.  Nu o să te mai tulbur. Îţi promit.

M-a întrebat de ce nu mă desprind de el. DE CE?
Peste douăzeci de ani, i-am spus. Atunci gîndurile mele o să fie mai uşoare şi, răzbind în sfîrşit afară din pămînt, din mocirlă, o să plutească elegant pe sub coroanele copacilor.
Dar nu mai sus de atît. Dacă deasupra nu mai e nimic? Dacă mă pierd de tot? Dacă?

In cele din urmă, m-a întrebat de ce nu-s rece şi netulburată.
O să fiu, i-am răspuns, pentru foarte multă vreme.
O să fiu destul de rece, acolo, în cuşca netedă de lemn.
Şi n-o să mă mai roadă viermele niciunei dorinţe.
Atunci să vezi linişte. Atunci să vezi netulburare.
Atunci.

205 comentarii

Din categoria Uncategorized