Arhive lunare: Martie 2015

Revolta Adelaidei

Adelaida se trezi joi dimineață cu un gînd nou și tulburător în minte. Aproape o revelație. Se ridică brusc în capul oaselor și încercă să adune cît mai multe argumente în sprijinul noii idei. Își recăpătă verticalitatea în mod integral, înșfăcă un caiet și scrise cu litere de tipar, apăsat, cu furie:

DRAGOSTEA NU EXISTĂ
Privi cîteva zeci de secunde propoziția, fără să clipească, iar apoi șterse cele trei cuvinte năucitoare și adăugă dedesubt un text ceva mai detaliat și rezonabil:
DRAGOSTEA DINTRE UN EL ȘI O EA NU EXISTĂ. E DOAR O ILUZIE. NE PROGRAMEAZĂ CINEVA.

(O iluzie în mod cert aducătoare de necazuri.)

Apoi, Adelaida începu să recapituleze. Era mică-mititică. Cu fundițe. Cu gropițe. Încă de pe atunci era bombardată sistematic cu mesaje aiuritoare și insistente despre amor. Nici nu mergea bine și fredona deja melodiile auzite la radio:

De-ai fi tu saaaalție la mal, m-as fațe lîu, în umbla taaaaaaaaaaaaaaa…

Adelaida avea doar patru anișori dar simțea deja nevoia salciei.
Mai mult, de unde să știe Adelaida despre dor, de unde dacă nu din cîntece?!

Dolu nu stă-n loooc
Nu se-ntoalțe din dluuuum
Pînă la soloooc zboală-n zăli nebuuuun
Zboală peste nooooi
Nu se-ntoalţe ‘napooooi

Habar n-avea ce e aia soloc sau dol, dar îi era clar că e ceva terrrrribil de tulburător. Dezirabil.

Și apoi, Adelaida a aflat într-o zi cum trebuie să se desfășoare… ăăă… afacerea matrimonială. A ascultat cu atenție versurile. Nu înțelegea nici acum toate dedesubturile, dar s-a trezit că se vrea măritată și cu copii. Nu chiar trei, poate doi. Și iubită pînă cînd moartea o va despărți. Iubită total, unic, la nebunie. Era evident că asta e calea. Singura.

Ea fraga buzelor i-a dat
Apoi l-a luat și de bărbat,

Gospodărie ca a lor,
Si voie bună ca a lor,
Nu mai găsești cît ai căta…
Nu mai găsești la nimenea!

Nici măcar n-a băgat de seamă că ultimul vers suna cam agramat.

Și nu-i spusese nimeni toate aceste bazaconii în mod oficial, dar ea, sărmana, era deja programată. Definitiv.
Ceva mai tîrziu, cînd a mai auzit și cîntecul următor, deja îi flutura ceva mult mai concret și practic prin inimioara plăpîndă. (Putem nota aplecarea spre folclor a Adelaidei.)

Poate n-a vazut badița
Ce ochi are morărița
Că de le-ar vedea tot focul
Ar vedea-o și pe ea norocul
Cînd s-o duce iar în vale
Am sa-i pun o piatră-n cale
Poate piatra-i rupe-o roată
Să-nnopteze și la moară-o dată

Adelaida a înțeles de aici, pentru totdeauna, că în jurul unui oarecare bădița se învîrtește și norocul ei. Și că uneori trebuie să pună pietre în calea oamenilor. A, și că trebui să aibă ochi focoși. Ca ai lui Ingrid Bergman.
Să povestim despre lecturi? Mai e cazul? De pe la 6 ani, Adelaida a început să citească singură povești. Credeți că acestea i-au scos puii de idei fixe din cap. Noooo… puii au crescut. Povești nemuritoare. Prințese care-și dau ochii peste cap. Blonde. Blînde. Fete care abia așteaptă să fie răpite. Duse cu calul. Piepturi palpitînde, Frumusețe, Pasiune… Fîl, fîl…

Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi și pe jumătate închiși, cât e de mult de când te-am visat. Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam și eram să-ți țes o haină urzită în descântece, bătută-n fericire; s-o porți… să te iubești cu mine. Din tortul meu ți-aș face o haină, din zilele mele, o viață plină de desmierdări.

Și, mai tîrziu, în toate cărțile exista cîte o poveste de iubire. Adelaida răsfoia cartea, dacă nu mirosea povestea nici n-o mai citea. Era deja pierdută. Printre aventuri, printre călătorii, printre lupte, peste tot stătea ascunsă o fată suspinîndă care aștepta iubirea. Incredibil!

Mesajul nu era subliminal, ci de-a dreptul țipător. Iubiiiiiiiiiți, mă!

Poeziile? Eminescu? Să nu insistăm…

Cînd a înțeles engleza și franceza, spaniola și italiana, a remarcat că despre același lucru era vorba și în cîntecele lor. A mers la teatru și a văzut-o pe Ofelia omorîndu-se. Pe Julieta palpitînd, pe Zița drăcuind piedicile care se așezau în calea norocului ei. Și filmele? Ooooo, filmele… cantități uriașe de bulgări erotici se revarsă din ele și se rostogolesc peste noi, lăsîndu-ne lați, la pămînt. Fără suflare.

Tot ce este poveste, povestibil, implică amor. Uneori ascuns, dar niciodată destul de bine ascuns.

Muzica clasică rămăsese singurul loc pur. Să zicem. Și arta abstractă.

Adelaida lovea revoltată cu pixul în masă. Se întreba: dacă mă nășteam eu într-o lume fără cîntece și povești de dragoste, fără insinuări, fără provocări, fără… nimic? Cum era? Nu eram eu mai liberă, mai fericită, mai armonioasă? Ce presiune cumplită! Ce jale!

Gata, își spuse, acum că mi-am dat seama, o să încetez cu influențele nefaste. E o mare prostie. Am ascultat atîta vreme placa asta încît nu mi-am dat seama că nu e a mea. E un lucru împrumutat. Ha! Dragoste! O să citesc filozofie, o să ascult numai muzică instrumentală. O să privesc dreptunghiurile lui Mondrian.

Visele despre amor nu sînt specifice omului. Ne este inoculat un microb agresiv și niciodată recunoscut ca atare.

Stupid.
Ajunge!

Își mai turnă niște cafea și deschise televizorul. Mai întîi privi ecranul încruntată, în picioare, apoi se așeză pe brațul unui fotoliu, apoi, pentru că era pauză publicitară, fugi repede să-și pregătească niște tartine cu unt și gem. Filmul reîncepu, cald, insinuant. Adelaida se așeză și se ghemui mai bine, atentă să nu scape nici un sunet, nici un gest.  Play it, Sam.

379 comentarii

Din categoria Uncategorized