Arhive lunare: Februarie 2015

O pagină albă

Nu are rost să mă prefac: nu am timp să scriu ceva cît de cît coerent. Aş putea să zic ce cred eu despre una – alta, dar prefer s-o fac în comentarii, dacă se va ivi ocazia. Şi cum nu pot lăsa o pagină chiar goală, am pus mai jos o poezie. Ce-ar fi ca fiecare să aducă o poezie care i s-a agăţat de suflet în ultima perioadă?



I felt a Funeral, in my Brain,
Emily Dickinson

I felt a Funeral, in my Brain,
And Mourners to and fro
Kept treading – treading – till it seemed
That Sense was breaking through –

And when they all were seated,
A Service, like a Drum –
Kept beating – beating – till I thought
My mind was going numb –

And then I heard them lift a Box
And creak across my Soul
With those same Boots of Lead, again,
Then Space – began to toll,

As all the Heavens were a Bell,
And Being, but an Ear,
And I, and Silence, some strange Race,
Wrecked, solitary, here –

And then a Plank in Reason, broke,
And I dropped down, and down –
And hit a World, at every plunge,
And Finished knowing – then –

Anunțuri

436 comentarii

Din categoria Uncategorized

Gelu

Gelu a tot spus, de-a lungul timpului, că vrea să scrie pe Ciocolata cu sare.
Și nu l-am lăsat. Nu știu de ce.
De răi, probabil. Sau, de prea prudenți. Prea țepoși. Oameni circumspecți cu o sprînceană ridicată.
Dar mie acum îmi pare rău, așa cum îmi pare rău că nu i-am scris și că nu m-am întîlnit cu el la o cafea.
Cafeaua o vom bea, poate, dincolo. Sper că există cafea pe acele meleaguri necunoscute. Și vin. Și neapărat muzică și melancolie și pasiune și zîmbet.
Altfel…

Dar pînă atunci, o bucățică din Gelu este aici și nu este nesemnificativă, dimpotrivă. Am adunat – m-a ajutat și Cătălin – cîteva din cuvintele lui frumoase. Gelu era inconfortabil uneori, dar inconfundabil, cu versurile lui, cu jocurile lui de cuvinte… Enervant deseori și suspicios, dar cu siguranță sincer și pătimaș. Contondent de cele mai multe ori, dar cald. Mie așa mi s-a părut.

Și cred că a plecat mult prea devreme.

……………………………………………………………………..

accidentul aviatic din Apuseni – 20.01.2014

ianuarie 22, 2014 la 23:28
Durerea pe care o simțim este a noastră, aproape personală în cazul ăsta. Spun aproape, doar pentru că nu ni s-a întâmplat nouă. Dacă pe lângă treburile de zi cu zi nu vom căuta să fim uniți și deci mai greu de manipulat, nu ne rămâne decât să ne rugam pentru a avea noroc. Nu vorbesc aici doar de Romania. Potopul prostiei, este mondial. Cred că nu sunt prea coerent dar simțeam nevoia sa plâng și eu, în scris, alături de voi.
Așa cum acești imbecili funcționează după reguli simple, pe care le respectă cu sfințenie și asa cum sunt de uniți, se pare că vom reveni la normalul omenesc destul de dificil…Nici nu știu ce am scris…sunt tare trist dar sper că această tristețe să fie un curcubeu și ploaia de lacrimi să fi trecut . Să avem împreună grije să nu urmeze secetă, să plouă. dar cu lacrimi de bucurie… oooooff!

ianuarie 23, 2014 la 15:50
Adio!
Se spune că am fost frumoasă
Frumosul era doar o casă
Primordial de ea va pasă
Voi nu știați c-a fost aleasă
Să poarte suflet de mireasă
Astfel de suflet nu se lasă
Când în pădure-i ceața deasă
Indiferența voastră crasă
E sinucidere în masă
Nu știți dar sunteți într-o plasă
Timpul o face tot mai deasă
Ea va transformă în carcasă
Goală de suflet, ea vă lasă
Sufletul meu scăpat de plasă
Pe voi vă plânge, căci va lasă
In lumea voastră cea hidoasă
Aveți mașină, aveți casă
Ce fericire dubioasă!
Mă duc. A Domnului mireasă
Am fost fără sa vreau, aleasă
Eu vă iubeam pe voi, sfioasă
Si învățam sârguincioasă
Să vă ajut, mărinimoasă.
Voi m-ați lăsat în ceata deasă
Domnul vă ierte! Generoasă,
Eu v-am iertat. Vouă vă pasă?


ianuarie 23, 2014 la 16:49
Vocile adevărate nu au tăcut nici un moment. Doar auzul s-a lenevit o perioadă și s-a mulțumit cu țipetele. Părea mai comod. Urechile au început să caute muzica reală, unplugged. Țipetele violente au cam depășit bariera ultrasonică iar promisiunea lor s-a dovedit a fi doar… virtuală.
Nu vă fie frică, decibelii pică!

………………………………………………………………………………………………..

mai 8, 2014 la 19:35
Există așa de multe lucruri interesante pe care fiecare dintre noi le poate spune prin inspirație, umor, în stil personal, celorlalți. Avem de învățat multe lucruri noi de la ceilalți. Poate că acesta e rolul blogosferei. Lipsa de comunicare din ce în ce mai acută din viata reală a creat această zonă virtuală ca o necesitate (pe care din câte am observat o avem cu toții).
Unii însă vin aici cu năravuri reale, care probabil au dus în real la îngreunarea comunicării. Aceștia cred că a avea un blog înseamnă a se izola iarăși de cei din jur. Vom ajunge să avem atâtea bloguri câte ființe există. Inventăm constituții și legi personal-blogărești după chipul nostru, considerând că ceilalți încalcă aceste reguli.
Privesc cu tristețe cum de câștigat au doar cei care percep o taxa pentru a ne da dreptul să folosim un spațiu virtual. Noi ceilalți nepricepuți la afaceri, îngroșăm rândurile bloggerillor singuratici.
Sub umbrela globalizării omenirea se fărâmițează tot mai mult. A apărut ideea regionalizării, a autonomiei etnice, a… blogului personal. Se pare că această globalizare este o aplicare în practică a unor vorbe aruncate de un dement inteligent… “divide et impera”. Totul funcționează deja în parametri preconcepuți de demenți inteligenți. Cultura e pe cale de dispariție. Bibliotecile devin toate alexandriene. Economia lumii se bazează doar pe speculații. Caracterul uman se reduce la tupeu. Direcțiile în viață ne sunt trasate de specialiștii cititori în planete…
Si pentru că toate aste trebuie să poarte un nume, Costeluș le numește… Moșul de plexiglas sau gelu odagiu sau și mai simplu… însingurare…

……………………………………………………………………………………………….

castana și plicul cu cenușă

secolul trecut, Gellu Naum:
… dar vine o zi când totul se acoperă cu o senină tăcere albastră
când factorul poştal îi aduce fiecăruia câte un plic cu cenuşă
ziua când ploaia nesfârşită umple liniştitele lacuri
şi un potop de fulgere acoperă pământul şi cerul
ziua când vom paşte până la bătrâneţe
ziua când se vor stinge toate cuptoarele olarilor
ziua când gurile noastre vor fi ciocuri de păsări şi nu spun
şi nu fac semne
iar noi prin văi şi prin livezi suntem cei de demult

şi ce să fac atunci cu tâmplele şi cu tălpile voastre
risipite prin iarbă…

mai 9, 2014 la 12:37, Angela:
Ce chestie! Plicul cu cenușă. Eu am primit deja unul, îl port în geantă, într-o mapă de plastic. Împreună cu buletinul, cu cardurile și alte fleacuri. Scrisoare medicală îi zice. Scrie tot, toate păcatele mele, sentința. Numa’ nu scrie când.

mai 9, 2014 la 13:17, Gelu:
Angel(a)…radios
Dacă aș putea ți-aș fura geanta și ți-aș înapoia doar lucrurile de care ai nevoie. Le-aș pune în cutia postală, noaptea(care e un sfetnic bun) sfătuit de ea să păstrez doar mapa de plastic, să îi dau kilometrajul înapoi, să ajung înainte de cenușă și apoi să ți-o vând înapoi pe un zâmbet.

mai 9, 2014 la 13:23, Angela:
Ei, dacă ai putea! Aș vrea înapoi actele, cardul, briceagul și prima castană din toamna trecută, că o car cu mine de atunci. Și geanta, că-i cadou de la fiu-meu. Le-ai vinde prea ieftin, toate astea fac cel puțin o mie de zâmbete.

mai 9, 2014 la 13:37, Gelu:
Bine, bine… am înțeles. Vrei să negociem. Îți dau tot înapoi, mai puțin mapa aia și tu mă vei răsplăti cu o castană, să n-o mai cari.

mai 9, 2014 la 13:39, Gelu:
zâmbetele le primesc și en-gros, sub formă de hohote de râs.

mai 9, 2014 la 13:42, Angela:
Chiar am râs, mulțumesc. O să-ți culeg castane noi, la toamnă. Acum știu c-o s-o apuc.

mai 9, 2014 la 13:55, Gelu:
Așa e. Cu cât sunt mai multi “hoți” în jurul tău cu atât vei culege mai multe castane, din ce în ce mai noi, pentru noi.

………………………………………………………………………………………..

mai 17, 2014 la 15:28
of ce mai despicați firul în legi, reguli.Ele exista și nu trebuie inventate de oameni. Legile inventate sunt necesare doar oamenilor slabi care doresc putere. Le fac în funcție de neputințele lor naturale de a domina, controla. Mi-e greu sa inteleg de ce cred unii ca pot îngrădi pe alții și ca astfel vor fi și ei putin deasupra acestora. Viata nu e un concurs cu ceilalți ci cu tine însuti și nu trebuie sa te minți inventând regulamente astfel ca în clasament sa ai o poziție privilegiata. In sistemul universal de măsurare tu tot acolo te afli chiar dacă în micul tău colțișor inventat te urci pe podium. Știi și tu ca asta e doar o minciuna iar frustrările nu le poți alunga.
Nu știu de ce dar pare ca fără sa vreau ma adresez cuiva anume.

Dați-o-n colo de cenzură
Si de reguli inventate
Ascultați ce scot pe gură
Nu doar cei ce-s în cetate
Căci un zid dacă separă
Este greu să înțelegeți
Cum e bine bunăoară

In cetate ori afară

mai 19, 2014 la 23:03
Catalin,
Am o poveste, pe care daca as spune-o ar putea fi vazuta ca un film, o drama (trei in una). Despre un frate cu doi ani mai mare decat mine, a carui vis s-a frant intr-un mod bizar la 35 de ani. Era un fel de geniu (pentru mine). Nu ma banuiesc de prea mult subiectivism in cazul lui. Mama din momentul despartirii nu a mai dorit sa traiasca. 12 ani a stat in casa, fara a face nimic decat sa astepte sa-l urmeze in cea lume. Si-a pierdut treptat stiinta de a merge, vederea si in final viata cu toata opozitia mea si a tatalui meu care a iubit-o cum rar se intampla pe lumea asta. Dupa un an a urmat-o, cum se intampla in filme. Eu imi urmez calea inca si rostul mi-l gasesc in copii mei pe care incerc sa-i fac cunoscuti(stiu ca sunt enervant in demersul meu dar cred in talentul lor). Cred ca lumea ar fi mai buna daca fiecare din copiii nostri vor face ceea ce vor, cu pasiunea pe care o simt la fetele mele (sa nu se inteleaga ca ele sunt burice pamantesti).

Nu voiam sa intristez lumea mai mult decat este intristata de puternicii viermi ai acestor vremuri si atunci incerc sa comunic cu ceilalti, cu umor cred eu, cu inteligenta de care sunt capabil, fara pic de ura (credeti-ma!).
Felul cum s-a luptat fratele meu cu impostura, prostia, ura … noastra a celor de rand i-a adus sfarsitul. A pierit ca un inorog invins de o femeie slaba dar sireata. Nu am nimic a reprosa femeilor. Sunt trist doar ca atunci cand au un colier de aur doresc altceva ne vazand ce le-a daruit viata. Daca nu pot suporta maretia cuiva si asta e de inteles, unele simtind ca barbatul respectiv, cel al lor, nu trebuie lasat sa bucure o alta persoana sau alte persoane, pe principiul ca “eu nu am nevoie dar de ce sa-l aiba… alta?”,fac tot posibilul ca acest lucru sa nu se intample.
E mult de povestit, pe capitole, pe etape, din copilarie pana in momentul plecarii (a fratelui meu). In 35 de ani a facut cat altii intr-o suta si probabil ca asa i-a fost scris, ca la 100 de ani sa mearga si in alta lume care probabil avea nevoie de entitati asemenea lui. Poate imi fac timp sa dezvolt aceasta …poveste si poate ca atunci Catalin imi va spune. “Mai lasa-ne ca suntem noi destul de tristi cu ale noastre!” si poate eu am sa spun un de neinteles “sa va fie de bine”…

………………………………………………………………………………………………………
fetele lui Gelu

iunie 15, 2014 la 23:13, Gelu:
Cătălin,
și blogul meu este doar asa pentru sufletul meu. Promovarea artiștilor este o adevărată industrie. Fetele sunt afiliate. Eu nu mă ocup cu promovarea lor. Mă laud doar cu ele, în cercurile restrânse în care ma învârt. Ce vrei?… satisfacție de moșneag.

iunie 15, 2014 la 23:20, Catalin:
Aha, deci totul e industrializat, nu e loc pentru amatorisme. 😦

iunie 15, 2014 la 23:46, Gelu:
Da. Se poate compara cu industria tenisului de camp. Doar că este mult mai greu. In tenis câștigi și urci. în muzică este o întrecere în care nu există unități de măsură concrete. Arbitri sunt foarte subiectivi. In tenis sunt câțiva arbitri. In muzică, miliarde. Cei din tenis sunt plătiți să arbitreze iar cei din muzică plătesc pentru a arbitra(mai exact dacă le place, cumpără bilete, CD-uri sau cumpără pe net dreptul să downloadeze)

iunie 16, 2014 la 17:27, Junghiul:
Mă, tu vrei să la măriți!
Să ai nepoți, așa e?

iunie 16, 2014 la 17:39, Gelu:
Da. Și nu le vrea nimeni 🙂 Mă zbat în Van (Damme)

Van Damme, adică fac șpagatul. Azi am fost cu un picior într-un studio unde înregistra cea mică și cu celalalt în altă locație, unde cea mare filma un videoclip. deci nu prea sunt de invidiat. 🙂

……………………………………………………………………………………………..

iunie 16, 2014 la 18:23
De ce ești mohorât, Cătălin? Să știi că indiferent ce crezi tu, nu-mi e bine când spui asta.

iunie 18, 2014 la 00:56
Cătălin,
Dacă m-ai amărât împărțind o parte din amărăciunea ta cu mine, nu m-ai amărât de loc. Ploaia e bună, că mai diluează amărăciunea 🙂

august 8, 2014 la 23:05
Îmi amintesc cum niște colegi de scoală se mulțumeau să citească doar prefața și credeau că înțeleg romanul fără să-l mai citească. Habar nu am cine a scris prefața romanului meu în sufletele voastre.

septembrie 25, 2014 la 15:05
Klaustraţi-vă!
Monicăiţi-vă!
Udrea-mi-aş
Diaconesculaţi-vă!
Pontaţi!
Crinolinare Antonesciana(pe dedesubt)
Voiculescu zeciuitul
Băsescularea turcescului
vitaminizare cu B1 si A3
Meleş(ti) canu’

octombrie 28, 2014 la 22:50
andreea,
eu am vrut la un moment dat să dau examen la medicină. Credeam că pot fi un bun chirurg. M-am pus pe învățat și una din materiile pe care le-am ales se numea “Boli interne”, Am constatat că sufăr la vârsta aceea fragedă de toate bolile. Aveam toate simptomele. Unele dintre bolile pe care de atâta învățătură am constat că le am, erau incurabile și degrabă aducătoare de moarte. Am renunțat la medicina, bănuind că nu voi mai apuca să fac bine semenilor și îmi duc în continuare toate bolile interne pe picioare. Nu prea iau nici medicamente decât foarte rar când nu-mi trece de la sine câte o răceală. Tata îmi spunea mereu când mă văitam de câte ceva: “Dacă ești sănătos, iți trece”. și a avea dreptate. Mai avea o vorbă(cred că îmi e dor de el). “Poți să mergi la Dunăre cu băieții dar dacă dă naiba să te îneci te omor în bătaie”. Nu m-a bătut niciodată, probabil și pentru că nu m-am înecat.
Mai ia-te, în materie de sănătatea copiilor și după instinctul tatălui copiilor(mai ales că procentajul lui este bun, din câte spui. Tu pari victima sigură a medicilor capitaliști. Probabil că și ei te citesc imediat și trec la atac. Bănuiesc că și la ședințele cu părintii ești una din victime. “Totul e spre binele copiilor dumneavoastră doamnă….păi să vă spun cât trebuie pentru clasă și cât pentru școală” – este textul.

noiembrie 5, 2014 la 21:07
Ana m-a întrebat pe la 10 ani (ai ei), pentru ce sunt obiectele alea, la care se tot face reclamă la tv? Era vorba de tampoanele de forma unui os pentru câinii din desenele animate. Eu crezând că scap repede, i-am spus că sunt niște plasturi pentru sportivi, care se pun pe nas pentru a ajuta la o respirație mai ușoară(tocmai erau la modă acești plasturi și aveau aceiași formă). Numai că ea avea ceva informații de la fetițele mai mari, însă nu pricepea chiar tot din explicațiile chicotite de acestea. A trebuit să-i spun că: Puii (deci și cei de om) stau o perioadă în burtica mamei pentru a se pregătii să intre în viață. Că fetițele, care vor fi mamele puilor, au în burtică o căsuță care îi va găzdui pe aceștia o perioadă, până învață ei măcar să pape. Căsuța asta creste odată cu fetița, numai că puțin în salturi și atunci se sparg niște vase de sânge. Sângele iese din căsuță pentru a o lăsa curată, pe acolo pe unde ies și alte substanțe de care nu mai avem nevoie și fiind lichid se elimină pe unde și alte lichide o fac. “Plasturii” au rolul de a păstra igiena și de a nu lăsa să se murdărească chiloțeii(prin surprindere). I-am mai spus că fenomenul se numește menstruație și că începând de la o anumita vârstă, se întâmplă cam o dată pe lună.
După aproape doi ani, era la bunica și făcea băiță după o zi de joaca. A observat că în cadă apa s-a colorat și a strigat-o pe bunica să-i spună(destul de liniștită), că ea crede că are menstruație. Bunica s-a speriat și a chemat salvarea. Ana a explicat medicului ce are(i-a spus povestea cu căsuța pentru bebe). Medicul a certat-o… pe bunica pentru panică și a felicitat (indirect) povestitorul cu căsuța. De atunci sunt foarte apropiat de Ana și discutăm despre problemele ei, fără ca ea să se ferească și așteptând cu încredere răspunsuri.
Sper că nu v-am plictisit.

noiembrie 5, 2014 la 23:04
Apropo de fetițe. Eu, ca ne oamenii (adică nu ca bărbații adevărați) mi-am dorit fetițe. Medicul se ferea să-mi spună ce va fi Monica, crezând că eu sunt un “bărbat adevarat” și că îmi doresc încă un copil ca să mă laud la o bere că am și eu băiat. Când s-a născut și l-am întrebat… (ce e?), s -a dat un pas înapoi și mi-a spus mai mult în șoaptă că e fată. Eu m-am repezit să-l iau în brațe și să-l pup(ca și cum de el depindea bucuria mea). El a fugit pur și simplu și eu după el. L-am prins, că am făcut sport de performanță. După ce s-a lămurit și-a cerut iertare că nu mi-a spus mai devreme. După ecografie îmi spunea că dacă am o fată (pe Ana), o să am o pereche. Juca la două capete. Eu puteam să cred că va fi băiat și să aștept cu mândrie “berea” și în final, el putea să-mi spună că pereche înseamnă și două ființe de același gen 🙂 (deci nu m-a mințit)

noiembrie 12, 2014 la 16:24
Haideți să vă mai spun ceva. Eu sunt sigur că Iohannis va fi președintele României. Toți tinerii din jurul meu, s-au săturat să stea deoparte și să îi privească toți troglodiții de sus. Dacă îi ajutam și noi puțin cu participarea la vot…

478 comentarii

Din categoria Amintiri