Arhive lunare: Ianuarie 2015

Experimente

Am văzut o parte din filmul pe care l-a pomenit Andreea – ăsta adică:

O familie cu doi copii merg în vacanță la schi în Alpi. Într-o zi, cînd stau la o terasă însorită, o avalanșă controlată pare că îi va înghiți pe toți. Soțul fuge din reflex, uitînd de copii și de soție, dar luînd cu el telefonul mobil și mănușile de schi. Soția, în schimb, se repede să-și protejeze copiii. După ce pericolul (imaginar) trece, ea nu îi reproșează nimic bărbatului, dar relația lor începe să se clatine atunci cînd el neagă ceea ce s-a petrecut. Încet-încet soțul se prăbușește în ochii nevestei și ai copiilor: plînge în fața lor și recunoaște că nu se poate abține să nu-și trișeze proprii copii la unele jocuri pe calculator. Filmul distruge fără milă ideea masculinității, a bărbatului puternic pe umărul căruia se sprijină familia. Mi-a cam stat în gît, ca să fiu sincer.

Mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o acum ceva timp: „Out of character”, scrisă de David DeSteno și Piercarlo Valdesolo. Autorii sînt doi profesori de psihologie și descriu cîteva studii serioase care aruncă o urmă de îndoială asupra capacității noastre de a-i judeca pe alții, de a lipi etichete. Ne place – sau dorim – să credem că există limite clare între bine și rău, cînd de fapt granițele sînt variabile. Mai jos am să descriu unul dintre studiile din carte.

„Va trebui să rezolvi o problemă din două posibile”, îi zise Alice – cea care rulează experimentul – lui Bob, victima. „Prima problemă e ușoară și distractivă și durează cam 10 minute. A doua problemă poate fi dificilă și poate dura pînă la 45 de minute. Unele persoane, desemnate aleator, vor alege ce problemă rezolvă; persoana care va urma nu va mai putea alege și va trebui să rezolve problema care nu a fost rezolvată de primul.” Bob s-a întîmplat să aibă posibilitatea să decidă (în realitate toți participanții la studiu erau decidenți). Alice apoi i-a arătat lui Bob un calculator cu un program care generează aleator 0 sau 1, în caz că dorește să-l folosească. Apoi Alice a părăsit camera, astfel încît Bob să ia decizia singur. Ce a făcut Bob? 92% dintre participanți au ales problema ușoară fără să stea prea mult pe gînduri. Apoi pe ecranul calculatorului a apărut o întrebare: „Cît de corect ai fost în alegerea făcută, pe o scală de la deloc la foarte mult?” Majoritatea celor care au trișat s-au văzut undeva pe la mijloc – nu corecți în totalitate, dar nici nedrepți.

Acum urmează partea a doua, cu alți subiecți. Participantului Andrei i se spune că rolul lui e să-l observe pe Bob – fără știrea acestuia – dacă rulează programul cu numere aleatoare și ia decizia în mod corespunzător. Rolul lui Bob e jucat acum de Alex – complice cu autorii studiului. Alex e același pentru toți participanții și decide întotdeauna să rezolve problema mai simplă. La final, Andrei primește aceeași întrebare ca mai sus, dar cu referire la Alex. Ei, de data asta Alex e unanim recunoscut drept nedrept și imoral (plus alte caracterizări expresive). Ba chiar unul dintre participanții la studiu îl recunoaște pe Alex la cîteva zile pe holurile universității și ține să-i spună personal că e un nemernic.

În partea a treia a experimentului îi întîlnim pe Ion și Gigi – cel din urmă fiind complice cu autorii studiului, dar fără știrea lui Ion. Alice, cea care conduce experimentul, le spune simultan lui Ion și lui Gigi că mai întîi ei trebuie să completeze un formular pe baza căruia vor fi clasificați în indivizi care supraestimează sau subestimează lucrurile. Întrebările din formular erau de genul „Cîți urși trăiesc în pădurile României?”; ele nu aveau nici o importanță pentru investigatori, iar ideea era de a crea un sentiment de similaritate sau de diferență între Ion și Gigi pornind de la un criteriu arbitrar. După completarea formularului, Ion și Gigi au așteptat împreună pînă ce calculatorul le-a „calculat” rezultatele (în realitate erau aleatoare). La jumătate dintre participanți li s-a spus că Gigi face parte din aceeași categorie cu ei, la cealaltă jumătate li s-a spus că Gigi e taman opusul.

Apoi Ion a fost pus să joace rolul observatorului Andrei din partea a doua, în timp ce același Alex îl desemna – în mod nedrept – pe Gigi să rezolve o problemă lungă și urîtă. După ce a terminat, pe ecranul calculatorului lui Ion a apărut mesajul: „Ați terminat experimentul, la ieșire vă puteți lua banii. Dacă însă doriți să-l ajutați pe Gigi, trebuie să o căutați pe Alice și să-i comunicați acest lucru.” Dacă Ion accepta, i se spunea clar că nu se va mai întîlni cu Alice sau cu Gigi, astfel că motivația lui nu putea fi cîștigarea vreunei aprecieri din partea cuiva. Gestul nu îi aducea așadar lui Ion nici un fel de recompensă. Cînd Ion și Gigi au fost puși în aceeași categorie la acel test fără nici o noimă, 58% dintre Ioni au decis să ajute; dacă însă Ion și Gigi au fost puși în categorii diferite, doar 16% dintre Ioni au sărit în ajutor. Cu alte cuvinte, compasiunea și altruismul pot fi fabricate extrem de simplu, și totul se reduce la noi sau ceilalți.

Anunțuri

482 comentarii

Din categoria Psihologie, Societate

Dragă eu din viitor…

Uneori, viața e tristă. De foarte multe ori, de fapt. Mă gîndesc că doar primii ani sînt cumsecade și nici măcar aceia pentru toată lumea. Îmi amintesc foarte puțin din copilăria mică, mai mult indirect, influențată de amintirile celor care erau deja adulți, la vremea aceea. Pe atunci nu scriam ce simt și nici măcar în următorii ani; în orice caz, nu am lăsat urme. Copilăria pare a fi de aur și este atît de scurtă…

Am găsit pitită la loc sigur o scrisorică a Sabinei către… ea însăși. Nu i-am spus că am citit-o. Am pus-o la loc dar am copiat-0 aici, amintindu-mi ce bine e să fii copil și cît de ușor pare acum, privind în urmă, deși e posibil ca pentru protagoniști, lucrurile să nu fie atît de simple.

Dragă eu din viitor,

Până ajung la tine vreau să fac unele lucruri: să merg singură la şcoală şi la bunicu, să am un telefon mai bun şi un Făby.

(nota mamei Sabinei: exemple de Făby. Să tot alegi!)


Sper că până atunci voi gusta caracatiţă, voi merge în Canada şi voi merge în fiecare vacanţă de vară cu mama la munte sau la mare o săptămînă NUMAI NOI DOUĂ.
Deasemenea vreau să am prieteni buni dacă se poate exact cei 5 pe care îi doresc.

Ştiai că cînd erai mai mică îţi plăcea la nebunie să desenezi mai ales Unicorni cu aripi, rochii şi fuste, sirene. Îţi mai place?
Când erai mai mică îţi mai plăcea să citeşti cărţi de aventură şi de magie. Dar acum?

La acea vârstă de 11 ani, ştii că încă îţi plăcea să faci poveste cu animale de una singură, că pieptănai un ponei mic alb cu 3 stele pe fund şi îi făceai o grămadă de coafuri?

Ştii că făceai brăţări din elastice de toate culorile? Mai ţii minte? Nu cred. Acum mai faci?

Ştii că aveai atunci la şcoală două prietene numite Daniela cea mai îndrăzneaţă şi Ioana cea mai bîlbăită dar două prietene cu tot cu defectele lor erau două prietene foarte bune. Mai există?

Eu pictam. O mai faci? Deoarece dacă n-o mai faci trebuie să te apuci NEAPĂRAT dinou de pictură.
Atunci mă giugiuleam şi cu mama în pat, foarte des.
Fratele tău e şi mai mare acum, bănuiesc, căci cînd scriu scrisoarea el are aproape 18 ani.

Când eram mică ascundeam bomboane sub pat şi în cutiile mele în care nimeni nu umbla. Aruncam mâncare pe fereastră şi uneori, când avea caimac, şi laptele. Odată, a curs în capul femeii de servici care făcea curat în curtea interioară ce se vede pe geamul de la bucătărie. Ea a zis ptiu ce-i asta!! Eu toată ziua am stat cu frica-n sân ca să nu cumva să bată ea la uşă şi să spună ce s-a întîmplat. Dar nu a venit.

Toate acestea le-am făcut şi oamenii mari mi-au spus că-s lucruri urîte.

Pa, o să-ți mai scriu,
S

Pînă la urmă, nu e o scrisoare despre viitor, ci o scrisoare despre trecut. Dacă mi-aș scrie ceva asemănător, după modelul de mai sus, mie – cea de peste zece sau douăzeci de ani – un singur lucru mi-aș avea de spus: nu uita și nu ascunde în cutii negre cum ai fost, ce te-a bucurat și ce ai iubit.

425 comentarii

Din categoria Amintiri