Arhive lunare: Noiembrie 2014

Ultima zi

      E cinci dimineața, încă n-a răsărit soarele. Acum două săptămîni era mai multă lumină la aceeași oră. Cînd or fi trecut două săptămîni? 336 de ore, atîta timp.
      Cățelușa așteaptă cu nerăbdare, are un ceas interior perfect. E scoasă afară de două ori pe zi, momentele ei de bucurie. Păcat că nu sînt nici spații verzi, nici parcuri; așa e cartierul: blocuri gri, înghesuite, triste. Nu trebuie parcuri. E răcoare, încă nu a venit zăpușeală. Mă plimb cu ea cam o oră. De obicei era o jumătate de oră, dar azi e o excepție. E ultima plimbare. Cît pe ce să se repeadă la o bicicletă … dacă nu sînt atent. Bicicletele sînt boala ei, le urăște din tot sufletul. Oare de ce n-am învățat niciodată să merg pe bicicletă? Știu doar atît, că nu trebuie să te oprești din pedalat. O faci – cazi. La fel ca în viață, trebuie să fii ocupat întotdeauna cu ceva. O aduc înapoi, unde o așteaptă niște lapte cu pîine. E tare veselă, crede că și mîine va fi la fel. Și eu am gîndit așa zilele trecute.
     Mănînc și eu apoi. Ochiuri cu roșii și caș proaspăt de oi, plus niște iaurt la urmă. Prin alte părți nu sînt nici roșii gustoase, nici caș. Ultima masă de dimineață. A fost ultima luni, ultima marți, azi e sîmbătă și e ultima zi. De fapt ieri a fost ultima zi, diseară sînt pe drum. Azi e ultima jumătate de zi.
     „La baie curge bateria” vine tata și-mi spune.
     „Cum?”
     „Lasă, că nu e timp, o să aducem noi pe cineva mîine, azi e de făcut bagajul.”
     „Ei, dar nu-s multe de pus, brînză și haine, că mierea și dulceața sînt puse de ieri.”
     Mă uit la baterie. A crăpat metalul, trebuie schimbată. Cu timpul toate cedează, chiar și fierul.
     „Mă duc să iau alta, după aia o montez.”
     De mic m-am băgat la șurubăit.
     „Nu ai timp” spune și mama.
     „Ba da, ajung repede înapoi într-o oră.”
      Pe stradă alerg. Cît pot, prin aglomerație. Oameni grăbiți ca și mine. Abia îi observ, să nu dau peste ei, abia mă observă. Mîine nimeni nu va băga de seamă că lipsesc, e ca și cum în locul meu n-a fost niciodată nimic. Ajung, caut un model, dar nu găsesc ceva să se potrivească. Mă duc la alt magazin, în altă parte a orașului. Nu, n-am mașină, pe jos. Ce repede trece timpul, și e așa de cald…
     Găsesc în sfîrșit o baterie nouă, mă întorc acasă. E deja 11.
     „Să știi că am luat borcanele de dulceață din geantă să le învelesc în pungi, dar curg, nu ține capacul!”
     Borcane din plastic, le-am pus acum două zile.
     „Hai să punem dulceața în niște pungi” spune tata.
     „Nu, se vor sparge cînd aruncă ăștia bagajele. N-aș mai lua-o atunci, am luat mierea.”
     „Cum să n-o iei, doar pentru tine am făcut-o?” Mama și așa de-abia stă de supărare, cine știe ce va fi peste un an sau cînd ne vom revedea. S-ar bucura acum să-mi dea și aia, și aia…
     „Hai să luăm niște sticle de suc cu gîtul larg!” zic eu.
     „Dar nu mai au timp să se usuce.”
     Se duce tata la supermarket să caute sticle, eu montez bateria. Timpul fuge. Doar pisicile se uită mirate la mine: cu noi cînd te joci? Nu mă mai joc, jocul e doar o pierdere de timp.
     Așa a trecut ziua, în goană. Am montat bateria, am pus și dulceața în sticle, am împachetat brînza (niște caș de oi sărat și uscat), am cîntărit bagajul de zeci de ori. Mama a insistat să mă culc jumătate de oră după masă, „că te așteaptă două nopți nedormite”. Așa-i. Am stat întins pe pat, bineînțeles că n-am putut dormi, îmi pare rău că plec și mi-e frică de timpul care fuge și fuge. Parcă anul ăsta se grăbește mai tare ca niciodată. Una din pisici s-a suit pe mine, așa e obiceiul ei, de cînd se știe. Oare ea își dă seama că au zburat anii?
     Pe la 19:30 plec. Motanu’ stă pe valiză și se uită mirat: pe mine unde mă pui? Aș face orice să nu trăiesc momentul ăsta: ultima atingere a cățelului, ultima dată cînd cobor scările, ultima, ultimul… Afară e zgomot, oamenii încep să se plimbe după ce arșița zilei a mai trecut. Nu-i aud, nu-i simt, eu sînt deja o amintire, sînt dincolo.
     Amîndoi părinții mă petrec la autogară. Mai stăm, mai vorbim una-alta. Toți, cu inima strînsă. Cine știe cînd ne vom revedea. Sau dacă. Voi fi de-acum o imagine animată pe un ecran și o voce care se aude cu intermitențe. Atît. Autocarul pleacă la 9. De pe trotuar, doi bătrîni îmi fac cu mîna. Știu că, după ce se urnește autobuzul, mama plînge. Și eu.

Anunțuri

432 comentarii

Din categoria Amintiri