Arhive lunare: Iunie 2014

În fugă

875 de laicuri și 300 de șeruiri. Cam puțin, doar ai 3000 de prieteni. Cu toții au văzut cel puțin unul din cele opt posturi interesante pe care le-ai pus. Ce lume superficială și grăbită, nici măcar să nu dea laic! Și ce poză frumoasă ți-a ieșit cu omleta de dimineață! Te culci obosit. Oare mîine ce-ai să mai scrii? Tre’ să-ți faci timp să pui niște poze din ultima vacanță în Italia, sigur se vor aduna mai multe laicuri. A doua zi dimineața nu te poți scula din pat. Chiar nu poți. Ai vrea să vezi cîte laicuri s-au adunat peste noapte. În jur însă – paturi, în ele stau bătrîni. Urli. „Ce dracu’ fac eu aici???” O asistentă în halat alb se apropie de tine: „Vă doare rău? Să vă mai fac o injecție cu morfină sau puneți deocamdată un plasture?” Ai 75 de ani și cancer în fază terminală. Afară e soare, se aud păsările ciripind.

***

Îl găseai mereu acolo, în baie. Întotdeauna, după ce aprindeai lumina, te uitai să vezi unde stă păianjenul. De multe ori era în același colț întunecat, nemișcat, așteptînd. „Uite așa aștept și eu să mai scap de necazuri, să am timp de-o vacanță!” îți zici. Alteori însă îl găseai umblînd pe gresia verzuie sau pe porțelanul alb al chiuvetei, dezorientat de lumina aprinsă brusc. Trebuia să ai grijă să nu-l strivești. Te-ai gîndit la un moment dat să-l omori, să scapi de-o grijă, dar te-ai oprit. De ce să-l fi ucis? Nu-ți făcuse pînă atunci nici o neplăcere. Stătea și el singurel într-un colț, pe unde oricum tu nu ajungeai, și aștepta în tăcere să i se scurgă timpul. Îți era într-un fel simpatic, dar nu te gindeai prea mult la el – era doar un păianjen. Într-o seară l-ai văzut mergînd pe fundul unui lighean roșu, în care mai devreme îți spălasei ghetele pline de noroi cu care ai mers pe munte. „Bine că ai vărsat apa!” îți spui. A doua zi dimineață păianjenul era nemișcat în lighean, înecat în singura picătură de apă ce rămăsese pe fund. Probabil a alunecat de pe margine, cînd încerca să scape. Pentru o clipă îți amintești că aseară ai fi vrut să răstorni ligheanul și să-l pui în dulap, dar ți-a fost frică: „E păianjen, dacă mă mușcă? A ieși el singur!” N-a ieșit. Pentru o clipă te cuprinde o umbră de părere de rău, că n-ai avut curaj să-l ajuți. Ei, era doar un păianjen, a avut ghinion și gata, ai atîtea de făcut astăzi, n-ai timp să te gîndești la prostii.

***

Era o zi obișnuită, ca mai toate zilele. Atîtea și atîtea lucruri de făcut! Te-ai trezit de dimineață, ai tras cu ochiul să vezi cîte emailuri ai în inbox („73. Bine că nu-s 100!”), ai mîncat și ai plecat. Noroc de soție că îl trimite la școală pe ăla micu’, deși lucrează și ea. Prezinți azi un raport foarte important, ai și puține emoții, dar te aștepți să iasă bine, poate vei fi avansat. Cînd ai timp, în cursul zilei, mai citești din emailuri. Sînt importante totuși, întrebări tehnice de la colegi, programări pentru întîlniri, chestii de care te lovești zilnic. Te bucuri că ai căpătat experiență și poți să le expediezi rapid. Pe la amiază te sună soția să-ți aducă aminte că ăla mic are programare azi la stomatolog după școală și trebuie să mergi cu el. Ai uitat. Și chiar nu ai timp, nu azi. „Nu te poți duce tu?” Urlete în telefon. Închide, of, bine că ai scăpat, se duce nebuna cu el. A trecut ziua, e 11 și ceva seara. A fost o zi bună, ești mulțumit, șeful ți-a spus că vei fi promovat cu siguranță. Inboxul s-a golit, doar 4-5 mesaje stinghere. Unul din ele e de la fratele tău. „Haha, tîmpitul ăla de-a rămas la coada vacii are internet!”. Ce devreme se scoală, ți-a scris pe la 5 dimineața. Amuzat, deschizi emailul: „Mihai, v-ați schimbat numerele de telefon și nu mi-ați spus, nu pot să dau de voi de două zile! Mama e gata, e la spital, vino azi, poate o mai prinzi!”

Anunțuri

479 comentarii

Din categoria Psihologie, Societate

Cineva asemănător…

Citesc zilele acestea o carte – v-am mai spus despre ea – şi pe măsură ce înaintez spre miez, am sentimentul acela plăcut, rar întîlnit, că cea care scrie gîndeşte cam ca mine. Că apele în care ne-am scăldat au fost aceleaşi, uneori la fel de tulburi. În cazul de faţă scriitoarea este mai degrabă poetă. Şi venerabilă. Foarte. 🙂 Cartea e scrisă cu paisprezece ani în urmă, vîrsta poetei e acum de două ori cît a mea, dar tot o înţeleg perfect.

Aş fi vrut să însăilez textul acesta săptămîna trecută. Am plimbat cartea după mine de acasă la birou, prin metrou, pe străzi, prin troleibuze, prin parcuri, prin vecini şi n-am găsit liniştea şi minutele necesare. Aveam nevoie de o oră, pentru că aş fi vrut să copiez din ea cîteva citate; ele spun mai mult decît comentariile mele.

De multe ori îmi trec gînduri ciudate prin cap şi le alung ca fiind nerezonabile, le ascund în debaralele întunecoase şi reci ale minţii şi le închid acolo. Cînd (alt)cineva le rosteşte sau le scrie, răspicat, mă bucur că nu sînt chiar atît de singură pe lume, în sistemul meu zgrunţuros de vise şi de năluciri. N-aveţi decît să rîdeţi, dar mie mi se pare mai confortabilă viaţa astfel, ne-singură. De obicei, mă smiorcăi un pic, de emoţie (făptură slabă de înger ce sînt!) cînd descopăr asemănări de acest fel. Uite, nu-s chiar atît de nebună, îmi spun.

Aşa că am hotărît să-i ofer nota zece (de parcă ar conta oferta mea…) pentru curajul ei de a nu-şi ţine gîndurile închise, dar şi pentru scriitura atît de limpede, caldă, fără înflorituri şi alambicări inutile şi enervante. Dar foarte feminină. Probabil că aşa aş vrea să scriu, dacă aş scrie, în loc să trag linii colorate şi abstracte…

Sigur, Nora Iuga este în primul rînd poetă. Căutînd poezii de-ale ei, am găsit-o pe următoarea şi, la fel, mi-a plăcut. 🙂

Punct

azi noapte l-am visat
pe liiceanu
avea o cămaşă albă apretată
îngheța totul în jur
„ai un creier frumos”
mi-a spus

vedeți şi dumneavoastră
cu ce se poate lăuda
o femeie…

Am mai citit şi aici, un interviu interesant.

Nu vreau să vă povestesc cartea. Este autobiografică şi confesională, tristă şi strălucitoare în acelaşi timp. Un pic traumatizantă. Dar o să transcriu în continuare cîteva fragmente.

De pe la cincizeci am început să nu mai vreau să fiu sărbătorită. Mi se părea la fel de absurd ca şi când aş fi schimbat apa la nişte flori veştede.

Mi-e frică de moarte, mai ales pentru că mi-e greu să cred într-o viaţă viitoare. Creierul meu devine, pe zi ce trece, mai logic şi mai imun la asalturile unor mesaje crepusculare, lipsite de argumente palpabile.

Îmi dau seama că ar putea să ţi se pară scandalos ce spun, dar vreau să existe un om care să mă cunoască aşa cum sînt şi dacă el mă poate iubi fără rezerve, sunt absolvită.

Confesiunile… îl leagă mai mult pe cel care se destăinuie de cel care ascultă… Confesiunile pot fi mai senzuale decît un act sexual. Ele îl trag cu forţa pe cel căruia i te destăinui, în intimitatea ta. Faci amor cu sufletul. Să-i spunem şi aşa, pentru că tot nu-l putem defini, el, cel mai hulpav dintre toate vieţuitoarele pămîntului.

Găsesc o imensă voluptate în chinul unei relaţii platonice.

Parcă e un troc cu Dumnezeu, plătim pentru plăcerile părinţilor sau, dimpotrivă, suntem răsplătiţi pentru suferinţele lor. Totdeauna într-o perioadă de fericire nu pot să mă bucur destul pentru că ştiu că trebuie să plătesc.

… eram încă tineri, pielea stătea pe muşchii noştri netedă şi întinsă ca mătasea unei paraşute deschise.

Retragerea din lume, din duelul permanent al energiilor competitive, mă aruncă la fundul geamantanului, acolo unde se adună esenţele lucrurilor vechi, misterioase, acolo miroşi începutul şi presimţi viitorul.

… dacă cineva ar întreba-o acum ce şi-ar dori mai mult în viaţă, ar răspunde fără ezitare, să-mi dea cineva ultimii douăzeci de ani jos de pe mine, da, dar atunci n-ar mai fi aşa de liberă.

Mi-e frică de acest neant care-mi înghite treptat, treptat, tot ce am cunoscut cîndva. E destul de tristă dispariţia întîmplărilor, dar dispariţia amintirilor e definitivă şi ireparabilă. Cineva îţi taie felii întregi din viaţă şi tu asişti şi vezi cum ţi se termină pîinea şi încă te mai bucuri de ultimele firimituri.

Genul ăsta de relaţie pare mai curînd o sugestie, un fel de amor inventat care ajunge să te obsedeze mai mult decît o iubire reală, concretă, tocmai pentru că ţi l-ai creat singur. Cei pe care îi alegem nu ştiu că sînt folosiţi în absenţă; e o posesie fără limite, o libertate totală – îţi deschide o mie de drumuri care nu duc nicăieri – nu am nici un dubiu că poeţii sunt cei mai mari masochişti.

… hîrtia pe care scrii este lada de gunoi perfectă; tot ce se adună în exces în creier şi începe să doară trebuie deşertat.

449 comentarii

Din categoria Poezie, Psihologie