Arhive lunare: Mai 2014

Ana

Am nimerit pe Pandora’s din întîmplare, de pe un site de ştiri. Cred că am citit 2-3 articole, dar nu m-a impresionat nimic în mod deosebit. Aveam pe atunci convingerea că toate textele scrise pe bloguri sînt o pierdere de timp, de ce aş citi eu ce spune X online cînd n-am timp pentru atîţia scriitori cunoscuţi? Şi totuşi am revenit periodic pe acel blog, atras nu de vreun autor, ci de o comentatoare simpatică, cu o păpusă roz cu ochi mari.

Apoi a apărut Ana. Ca autor. Bineînţeles că nu i-am citit primul articol pînă la capăt (şi tocmai finalul era totul). Mi s-a părut banal şi am trecut, nepăsător, mai departe, ignorînd alte articole ulterioare o perioadă. Treptat însă am început să intru în vorbă cu Ana, şi atunci au început să cadă zidurile, cărămidă cu cărămidă. Bine, mai întîi ne-am şi certat, că de, aşa-i mai frumos. Dar, odată ce am vorbit cu ea, am văzut un om de o sinceritate tulburătoare, un om care renunţase la orice fel de mască şi ni se arată aşa cum era, cu bune, cu rele, cu triste şi cu vesele. Abia atunci am început să-i citesc textele. Aşa-i de uşor să nu observi floarea de pe marginea drumului…

Nu ştiu ce sînt scrierile ei, habar n-am dacă-s literatură sau psihologie. Citindu-le, aş zice că Ana stă cu o oglindă în faţă şi transcrie tot ce vede acolo. Numai că oglinda e îndreptată spre interior. Ana rîde, plînge, îşi aminteşte, se întristează, îi este frică, iar totul se întîmplă spontan, fără planificări minuţioase. Ana te ia de mînă şi te invită la o plimbare prin sufletul ei. Poate n-ar fi nimic deosebit dacă noi, restul, n-am avea acea frică teribilă, zilnică, care ne face să ne acoperim inima cu o platoşă, să nu ne rănească cineva. Ştim că sîntem vulnerabili şi ne e frică să fim noi . Nu şi Anei.

Multe din povestirile din carte le puteţi găsi online, pe Pandora’s, pe site-ul ei sau pe pistol, dar totuşi cartea e altceva. O ţii în mînă, o poţi întoarce pe toate părţile, o poţi arunca sau strînge în braţe, o poţi uita … faţă de un text citit pe calculator, o carte îmi pare vie. Să mai zic că e la jumătate de preţ faţă de alte cărţi? Să ştiţi că textul ei e greu de citit, nu poate fi parcurs superficial, pentru relaxare. De-aia şi sînt multe propoziţii scurte, cu 3-4 cuvinte. Luaţi o linguriţă şi savuraţi, apoi mai poftiţi. Că doar n-aţi vrea să mîncaţi o ciocolată fină cu polonicul!

Dacă o să citească rîndurile astea, sînt sigur că va exclama rîzînd: „copchil tîmpit, ce-am să te bat”!

O poză mai mare a copertei:

De cumpărat o gasiţi aici:

http://www.hergbenet.ro/produs/prospect-de-femeie-ana-barton

Şi o bucăţică de Ana:

” Vine câte un timp în care simţi că ai vrea să te spui. Poate nu cu totul, însă măcar să ai o supapă, două. Te uiţi în jur şi-i vezi pe ei, pe toţi cei care te-ar asculta la orice oră din zi şi la toate din noapte şi nu-ţi vine să deschizi gura. Sunt cei de foarte aproape. Te iubesc, îi iubeşti. Sunt convinşi că te cunosc bine, aveţi istorii comune, confesiuni până la ecorşeu, plus ceva principii de-mpărtăşit. Şi tu te legeni des la gândul că-i ştii, deşi uneori te mai încearcă îndoiala, că doar eşti om viu. Şi-ţi vine pur şi simplu pofta de străinie. Ca aia de primenire.

Să vorbeşti cu un necunoscut. Nu ştie nimic despre tine, tu asemenea. Staţi faţă-n faţă şi vă priviţi. Nu există precedente. De niciun fel. Povestea poate începe liniştită să se nască. Simplu şi direct. Din scurt. Fără travaliu. Străinul ascultă cu atenţia şi interesul împachetate în propria curiozitate, mereu tânără şi proaspătă. Tu faci la fel. Pe timp ce trece, simţi plăcerea acestui troc. Te mai miri câteodată, în sinea ta sau chiar exprimând asta, cât de mult râzi şi cât de confortabilă îţi este compania necunoscutului. Nu-ţi cere nimic şi nici tu nu ceri. Te bucuri doar de clipele astea fără rest. Sigur că, insidioase şi impertinente, vin degrabă şi confesiunile. Tu crezi că le faci pentru ca povestea să fie mai vie, mai frumoasă. Ele, ascunsele, au găsit, de fapt, locurile pe unde să irumpă. E legea lor. Nu te opune. Parcă eşti mai moale trupeşte, dar îţi place. Ai un zâmbet rămas acolo şi când asculţi. Ţi-e bine.”

Restul, aici:
http://www.anabarton.ro/sa-vorbim-si-noi-ca-doi-straini/

O poză, potrivită zic eu…

Anunțuri

397 comentarii

Din categoria Diverse, Societate

Efemeride


I’m Nobody! Who are you?
Emily Dickinson

I’m nobody! Who are you?
Are you nobody, too?
Then there’s a pair of us — don’t tell!
They’d banish us, you know.

How dreary to be somebody!
How public, like a frog
To tell your name the livelong day
To an admiring bog!

The Janitor’s Boy
Nathalia Crane (publicata la 10 ani)

Oh I’m in love with the janitor’s boy,
And the janitor’s boy loves me;
He’s going to hunt for a desert isle
In our geography.

A desert isle with spicy trees
Somewhere near Sheepshead Bay;
A right nice place, just fit for two
Where we can live alway.

Oh I’m in love with the janitor’s boy,
He’s busy as he can be;
And down in the cellar he’s making a raft
Out of an old settee.

He’ll carry me off, I know that he will,
For his hair is exceedingly red;
And the only thing that occurs to me
Is to dutifully shiver in bed.

The day that we sail, I shall leave this brief note,
For my parents I hate to annoy:
„I have flown away to an isle in the bay
With the janitor’s red-haired boy.”


Maggie and Milly and Molly and May

E. E. Cummings

maggie and milly and molly and may
went down to the beach (to play one day)

and maggie discovered a shell that sang
so sweetly she couldn’t remember her troubles, and

milly befriended a stranded star
whose rays five languid fingers were;

and molly was chased by a horrible thing
which raced sideways while blowing bubbles: and

may came home with a smooth round stone
as small as a world and as large as alone.

For whatever we lose (like a you or a me)
it’s always ourselves we find in the sea

(Toate versurile se găsesc aici: http://www.nataliemerchant.com/r/leave-your-sleep/)

283 comentarii

Din categoria Poezie

The world of confusion

384 comentarii

by | Mai 11, 2014 · 12:06