Arhive lunare: Ianuarie 2014

Sub pămînt…

Merg cu metroul şi privesc oamenii. Şi îi văd. Unii abătuţi, alţii împietriţi, majoritatea adormiţi. Femei aruncînd priviri fugare în oglinda geamului, învîrtindu-şi chipul în dreapta, în stînga şi zîmbind apoi mulţumite, aranjîndu-şi o şuviţă. Bărbaţi obosiţi şi îmbătrîniţi înainte de vreme – chiar şi cei tineri. Costumaţi, burtoşi, scorţoşi. Copii obraznici. Copii placizi. Copii veseli. Din cînd în cînd, îmi trece prin faţa ochilor o fiinţa care explodeaza de mulţumire. I se citeşte pe chip încîntarea, satisfacţia. Mulţi stau cu ochii-n jos şi tricotează: ziare, cărţi, integrame. Bătrîni amărîţi, tineri scufundaţi în spaţiul din interiorul căştilor. Telefoane care zbîrnîie, parfumuri, transpiraţie, nerăbdare, priviri flămînde pierdute în cîte un decolteu sau urmărind holbate jocul feselor sub strîmtele fuste.

Şi gînduri, gînduri… aproape că le ghiceşti. Metroul e plin de gînduri – un adevărat vacarm. Dacă s-ar putea auzi! Atît de multe întrebări, atît de multe proiecte, atît de multe pofte…

Şi apoi, viziunea. M-a lovit brusc în moalele capului, mi-a tăiat răsuflarea. Toţi aceşti oameni, peste 50 de ani cel mult, o să fie praf şi pulbere. Toţi. Am privit către ei şi i-am văzut şezînd pe scaunele albastre, acum schelete descărnate, albe, tăcute, strîmbe. A trecut ceva timp pînă să-mi revin.

Linişte de criptă, nici un gînd plutind.
Deci, la ce bun? m-am întrebat. De ce?

Şi apoi am pornit prin Cişmigiu, grăbită să-l traversez, să ajung la ale mele treburi, urgenţe, puncte în program, aleargă, Andreea, aleargă şi m-am oprit brusc, m-am aşezat pe o bancă, am privit copacii.

Galben, auriu, roşu, grena, arămiu, verde, alb, maroniu, bejuliu, raze de soare filtrate prin toate culorile, amestecuri, imersiuni, impresii, expresii, am privit, culoare pretutindeni, mi-a părut rău că nu-s pictoriţă, că nu sînt acuarelistă, expresionistă, improvizam tablouri în minte, improvizam pînze şi atunci am înţeles.

Poate că doar pentru că e frumos. Dincolo de cruci duse, de sarcini, de suferinţă, de iubiri, de frici. E frumos, fir-ar!

Ce păcat, mi-am zis, că s-ar putea ca înţelegerea aceasta, care taie răsuflarea, să dispară în cîteva clipe, sau ore si să ma scufund din nou în adîncurile metroului, în timpul real, contorsionat şi antipatic, întotdeauna alergand înaintea mea, iar eu fugind în urmă-i, ca să-l apuc de coada fularului fluturînd…

Anunțuri

432 comentarii

Din categoria Amintiri, Psihologie

Pretext

Sînt cam multe comentarii la articolul precedent, şi în plus nici nu e o discuţie prea plăcută. M-am gîndit să pun un post nou, deşi nu am timp să scriu ceva care să încerce să fie interesant. Poate o să mai adaug vreo chestie, poate adăugaţi voi.

Am totuşi ceva, sper că o să vă placă clipul de mai jos, şi mai sper că poate nu îl ştiaţi.

Şi ăsta:

Iar ăsta e o adaptare a unui discurs faimos, dar pe care unii pot să nu-l găsească prea vesel. Mie mi-a plăcut rău de tot.

431 comentarii

Din categoria Diverse

17 kilometri

17 kilometri și 600 de metri diferență de nivel. Sau 750 de metri pînă la celălalt platou, vîrful pe care el nu îl va vedea astăzi. Poate data viitoare. Oare cum e priveliştea de acolo, de pe vîrf, dacă aici e atît de frumos? A avut noroc și de o zi senină, nici un nor pe cer, și un vînt cald și domol chiar și aici, la cota 2300. Nu era obișnuit să aibă noroc.

Ce frumos e lacul din vale! Și ce albastru! Îl mai văzuse de cîteva ori din mașină sau de jos, dar aici, de sus, albastrul acela are parcă ceva magic. În jur – alți munți, mai semeți dar și mai severi cu muritorii care încearcă să se cațere pe ei. Și cîmpia, dincolo, cît de departe se poate vedea! Oare cît e pînă la ferma aceea cît o gămălie de ac? 100 de kilometri? 200?

Ceilalți au plecat mai departe, pe vîrf. Au încercat mult să-l ia și pe el, dar nu, era prea abrupt. Oricum priveliștea e minunată și de aici. Dintr-un tufiș, o veveriță grasă mînca de zor niște semințe. De la ceilalți luase din mînă alune, biscuiți, bomboane … Le lua, le ducea într-un loc sigur, apoi venea după altele. A încercat și el să-i dea ceva din mînă, dar nu, de el s-a speriat și n-a vrut să se apropie.

Era pentru prima dată în viaţă pe vîrful unui munte. O fi oare şi ultima? Of, ce gînduri tîmpite îi treceau prin cap, în loc să se bucure de grupul acela vesel cu care venise, de soarele prea generos pentru un început de octombrie şi de vîntul prea timid pentru aşa înălţime. Deodată ochii i se umplură de lacrimi. Aşa l-au găsit ceilalţi, cînd s-au întors. Nici el nu ştia dacă plîngea de fericire sau de tristeţe. Ori poate nu-i venea să creadă că unor străini le-a păsat atît de mult de el încît să-l împingă pe munte, în scaunul cu rotile în care a stat toată viaţa, 17 kilometri.

PS: nu e poveste, e amintire.

312 comentarii

Din categoria Amintiri

Incredibil, incredibil…

Auzisem eu povestea, dar filmuleţul de mai jos aproape că m-a făcut să cad de pe scaun.

L-am descoperit pe Pandora’s, de dimineaţă, şi încă mi se pare neverosimil. Mulţumesc sorţii miloase (oare numai ei?) care m-a ferit pînă acum de asemenea întîlniri şi personaje. Sper să mă ferească în continuare. Probabil că după o şedinţă cu părinţii asemănătoare, una din noi – eu sau învăţătoarea – ar fi intrat în spital. Sau amîndouă.

Da, nu rîdeţi de mine, poate că trăiesc într-o cutiuţă de sticlă în care majoritatea lucrurilor care mi se întîmplă – în viaţa de zi cu zi – sînt acceptabile… dar aşa ceva chiar n-am mai văzut.

Nesimţirea porcină altoită cu tupeul gras, suculent…

77 comentarii

Din categoria Societate

Despre oameni şi şoareci

Nu, nu-i despre Steinbeck şi singurătate, e altceva, mai vesel şi poate mai frumos. Tocmai citeam ceva mult prea interesant să ţin doar pentru mine; nici nu mi-a venit să cred pînă ce n-am verificat unele lucruri. E vorba de o carte scrisă de David Servan-Schreiber:  „The instinct to heal„. Cine-i autorul? Un renumit profesor de psihiatrie care a trăit cu un cancer la creier vreo 15 ani. Cancerul i-a recidivat de trei ori, şi în cele din urmă a învins … Omul a mai scris o carte foarte cunoscută, „Anticancer„, o carte despre viaţă,  dacă o găsiţi, citiţi-o! (Da, Eva, dacă mai eşti pe aici, mulţumesc încă o dată!)

Povestea începe prin anii ’80, în unele spitale universitare din SUA. Atunci au apărut nişte incubatoare ce permiteau menţinerea în viaţă a copiilor născuţi prematur, atît de mici încît personalul din spitale îi numeau „micuţii creveţi”. Totul era pus la punct în cele mai mici detalii, iar asistentele au fost instruite să nu-i atingă pe bebeluşi sub nici o formă. Micuţii supravieţuiau, dar nu creşteau în greutate deloc – era un fapt de-acum ştiut şi acceptat de comunitatea medicală. Cei care supravieţuiau şi erau scoşi din incubatoare recuperau însă repede. Asta pînă cînd, într-un anume spital, medicii au observat cu uimire că unii bebeluşi se dezvoltau normal, chiar în incubatoare. Şi totuşi nimic nu se schimbase, protocolul era respectat cu stricteţe. După multe investigaţii s-a aflat că una din asistente, în tura ei, înduioşată de ţipetele bebeilor, deschidea incubatoarele şi-i mîngîia uşor pe spate. Cîteva secunde. Cum ăştia încetau să mai urle cînd se simţeau atinşi, asistenta făcea lucrul ăsta în mod regulat. Era singura diferenţă: cîteva secunde de afecţiune.

Nu, nu-s poveşti, de atunci lucrurile astea au fost confirmate în mai multe studii cu pui de şoareci izolaţi după naştere de mama lor. Inexplicabil pentru oamenii de ştiinţă, prezenţa mamei controlează mai multe funcţii biologice vitale ale şoricuţilor (cum ar fi temperatura corpului, tensiunea arterială sau activitatea limfocitelor). Un astfel de studiu poate fi găsit aici: http://goo.gl/IrJ683.

109 comentarii

Din categoria Psihologie