Un loc gol

Ieri a murit in Romania un om de 29 de ani. Ar fi avut nevoie de transplant pulmonar, a strins singur vreo 200.000 de euro, dar a fost refuzat de clinicile din Europa. Asta pentru ca Romania a ales sa nu participe la Eurotransplant, ca de acolo le ies bani lui Vlad Voiculescu si lui Ciolos. A asteptat doi ani sa fie salvat. In timpul asta, in sesiune extraordinara, parlamentul dezincrimineaza infractiunea pentru care Dragnea a fost condamnat cu doua saptamini in urma. Sint inundatii in tara (cu victime), ca nu-si mai bate nimeni capul cu lucrari hidrografice, dar prioritatea parlamentarilor e un infractor recidivist. Au mai fost si saptamina trecuta alte modificari la Codul Penal, toate in favoarea infractorilor si lovind in victime. Si alesii, dar si multi romani vor dormi linistiti: nu-i vor impresiona nici moartea acelui om, nici drama victimelor fortate sa depuna marturie in prezenta agresorior. Ai mei imi spun des cit de frumos e in Romania, cum s-au schimbat lucrurile in bine. Propaganda a invins. E bine.

Mai e vreo speranta? Nu stiu, optimist n-am fost niciodata. Iar de scris, am scris frazele astea pentru a avea un nou spatiu de discutie, daca mai vreti sa vorbiti.

Reclame

226 comentarii

Din categoria Uncategorized

Capre

370 comentarii

Din categoria Diverse

De toamna

386 comentarii

Din categoria Diverse

This is water

Here is just one example of the total wrongness of something I tend to be automatically sure of: everything in my own immediate experience supports my deep belief that I am the absolute centre of the universe; the realest, most vivid and important person in existence. We rarely think about this sort of natural, basic self-centredness because it’s so socially repulsive. But it’s pretty much the same for all of us. It is our default setting, hard-wired into our boards at birth. Think about it: there is no experience you have had that you are not the absolute centre of. The world as you experience it is there in front of YOU or behind YOU, to the left or right of YOU, on YOUR TV or YOUR monitor. And so on. Other people’s thoughts and feelings have to be communicated to you somehow, but your own are so immediate, urgent, real.

But most days, if you’re aware enough to give yourself a choice, you can choose to look differently at this fat, dead-eyed, over-made-up lady who just screamed at her kid in the checkout line. Maybe she’s not usually like this. Maybe she’s been up three straight nights holding the hand of a husband who is dying of bone cancer. Or maybe this very lady is the low-wage clerk at the motor vehicle department, who just yesterday helped your spouse resolve a horrific, infuriating, red-tape problem through some small act of bureaucratic kindness. Of course, none of this is likely, but it’s also not impossible. It just depends what you want to consider. If you’re automatically sure that you know what reality is, and you are operating on your default setting, then you, like me, probably won’t consider possibilities that aren’t annoying and miserable. But if you really learn how to pay attention, then you will know there are other options. It will actually be within your power to experience a crowded, hot, slow, consumer-hell type situation as not only meaningful, but sacred, on fire with the same force that made the stars: love, fellowship, the mystical oneness of all things deep down.

https://web.ics.purdue.edu/~drkelly/DFWKenyonAddress2005.pdf

411 comentarii

Din categoria Diverse, Societate

De pe coclauri

456 comentarii

by | iulie 23, 2017 · 06:37

Salut!

413 comentarii

by | mai 15, 2017 · 17:12

Lelea Sâie

A cunoscut-o în vara aceea de început al marii iubiri. Era tare, tare îndrăgostită. Așa, feciorelnic  și un pic exaltat, clasic, cu norișori trandafirii și cu fluturi albaștri. Când el i-a spus mergem pentru câteva zile la țară, la părinții unui prieten, cam imperativ a spus-o, nenegociabil – avea să descopere apoi că așa făcea aproape în toate împrejurările și asta avea să-i îndepărteze cu timpul  –   ezitarea ei a fost foarte scurtă. Despre prietenul acela al lui nu știa mare lucru, doar că e unul vechi, din copilărie, coleg de școală, devotat, un fel de frate. Așa avea să și rămână pe toată durata căsniciei lor. Era singurul care putea să le trântească în față adevăruri  jenante,  să-i critice sau să-i certe fără urmări, supărări sau rupturi. Dobândise statutul ăsta pentru că era de cursă lungă, loial și cum s-ar zice cu vorba aia caraghioasă, sufletist. După treisprezece ani, el le-a fost martor și la divorț. A fost îngrozit când i-au propus, dar n-aveau pe cine conta, toți ceilalți prieteni au declarat că-s niște idioți că fac asta și că ei nu se bagă. I-au explicat că trebuie să-i ajute cineva să scape unul de celălalt – așa era atunci, trebuiau neapărat martori și proces –  și cine să-i ajute, dacă nu el, cel pe care s-au putut baza întotdeauna? A făcut-o, în cele din urmă, dar asta l-a costat o stânjeneală în relația cu ei pe care n-au  mai depășit-o.

Toate astea erau încă foarte departe la vremea când a pășit-plutit pe ulița aceea, spre casa necunoscută unde urma să înnopteze pentru prima dată sub același acoperiș cu marea iubire. Lelea Sâie l-a întâmpinat pe el cu o bucurie maternă, cu o îmbrățișare caldă și cu țocăieli, se simțea că e de-al lor, de-al casei. Apoi i-a aruncat ei o privire cercetătoare, a măsurat-o scurt din cap până-n picioare și a rostit, implacabil, asta nu-i aia de data trecută. Nu era, n-avea de ce să se îmbufneze sau să se tulbure și să strice totul. Au urmat alte veri, s-au mai dus pe acolo pentru câte o zi-două, a început să-i devină dragă femeia aceea cu năframă și șorț,  cam iscoditoare, întotdeauna un pic suspicioasă. Era trupeșă, ușor asimetrică din cauză că-i lipsea un sân – fusese operată, i-l tăiaseră, știa că odată avea să vină recidiva, dar despre asta nu vorbea și nu se plângea niciodată. Se temea doar de un anume loc din grădină, unde, sub un pom foarte bătrân, avea înmormântat un copil pe care-l pierduse demult, când era mic. Recunoștea că-i e întotdeauna groază să treacă pe acolo și bombănea obiceiul acela. Ce prostie, să îngropi  mortul  lângă casă.

Odată, într-una din escapade, băieții trebăluiau ceva prin șură și ele două au rămas în bucătărie, la povești. Se vedea că pe lelea Sâie o roade ceva și nu știe cum să zică. Până la urmă, i-a spus. Voia neapărat s-o însoțească la o înmormântare, acolo, în sat. Nici n-a vrut să audă, ce să caute ea la înmormântarea unei băbuțe străine? N-a cunoscut-o, niciodată n-a văzut-o vie, de ce ar fi trebuit s-o vadă moartă? Nici măcar nu era rudă cu gazdele ei. Și cam știa ce înseamnă o înmormântare la țară, cu lumea înghesuită în curtea casei, cu bocete, cu slujba interminabilă sub soarele care te bate fix în creștet și cu probabilitate mare de migrenă post-eveniment. Nu, nu, în niciun caz. Se apropia ora, lelea Sâie devenea tot mai neliniștită și insistența devenise rugătoare, se vedea că e extrem de important pentru ea, dar că nu voia să meargă singură, din ceva motiv. Era evident că răposata nu i-a fost prietenă, doar consăteancă, și atunci? Poate nu se avuseseră bine, dar s-o fi gândit că moartea-i moarte și că s-ar cuveni să fie acolo și nu voia să meargă neînsoțită? Până la urmă a cedat, spre bucuria femeii. Se gândea că o să treacă și asta cumva , că nu-i chiar așa de mare sacrificiul și că lelea Sâie merită atât. Pășeau alături pe ulița prăfoasă, nu era mult de mers. Era cald, senin și ciripeau păsărele când lelea Sâie, mulțumită că merg, cu un ton conspirativ și un pic malițios, a zis hai să vedem, plânge noră-sa?

485 comentarii

Din categoria Uncategorized