De pe coclauri

395 comentarii

by | Iulie 23, 2017 · 06:37

Salut!

413 comentarii

by | Mai 15, 2017 · 17:12

Lelea Sâie

A cunoscut-o în vara aceea de început al marii iubiri. Era tare, tare îndrăgostită. Așa, feciorelnic  și un pic exaltat, clasic, cu norișori trandafirii și cu fluturi albaștri. Când el i-a spus mergem pentru câteva zile la țară, la părinții unui prieten, cam imperativ a spus-o, nenegociabil – avea să descopere apoi că așa făcea aproape în toate împrejurările și asta avea să-i îndepărteze cu timpul  –   ezitarea ei a fost foarte scurtă. Despre prietenul acela al lui nu știa mare lucru, doar că e unul vechi, din copilărie, coleg de școală, devotat, un fel de frate. Așa avea să și rămână pe toată durata căsniciei lor. Era singurul care putea să le trântească în față adevăruri  jenante,  să-i critice sau să-i certe fără urmări, supărări sau rupturi. Dobândise statutul ăsta pentru că era de cursă lungă, loial și cum s-ar zice cu vorba aia caraghioasă, sufletist. După treisprezece ani, el le-a fost martor și la divorț. A fost îngrozit când i-au propus, dar n-aveau pe cine conta, toți ceilalți prieteni au declarat că-s niște idioți că fac asta și că ei nu se bagă. I-au explicat că trebuie să-i ajute cineva să scape unul de celălalt – așa era atunci, trebuiau neapărat martori și proces –  și cine să-i ajute, dacă nu el, cel pe care s-au putut baza întotdeauna? A făcut-o, în cele din urmă, dar asta l-a costat o stânjeneală în relația cu ei pe care n-au  mai depășit-o.

Toate astea erau încă foarte departe la vremea când a pășit-plutit pe ulița aceea, spre casa necunoscută unde urma să înnopteze pentru prima dată sub același acoperiș cu marea iubire. Lelea Sâie l-a întâmpinat pe el cu o bucurie maternă, cu o îmbrățișare caldă și cu țocăieli, se simțea că e de-al lor, de-al casei. Apoi i-a aruncat ei o privire cercetătoare, a măsurat-o scurt din cap până-n picioare și a rostit, implacabil, asta nu-i aia de data trecută. Nu era, n-avea de ce să se îmbufneze sau să se tulbure și să strice totul. Au urmat alte veri, s-au mai dus pe acolo pentru câte o zi-două, a început să-i devină dragă femeia aceea cu năframă și șorț,  cam iscoditoare, întotdeauna un pic suspicioasă. Era trupeșă, ușor asimetrică din cauză că-i lipsea un sân – fusese operată, i-l tăiaseră, știa că odată avea să vină recidiva, dar despre asta nu vorbea și nu se plângea niciodată. Se temea doar de un anume loc din grădină, unde, sub un pom foarte bătrân, avea înmormântat un copil pe care-l pierduse demult, când era mic. Recunoștea că-i e întotdeauna groază să treacă pe acolo și bombănea obiceiul acela. Ce prostie, să îngropi  mortul  lângă casă.

Odată, într-una din escapade, băieții trebăluiau ceva prin șură și ele două au rămas în bucătărie, la povești. Se vedea că pe lelea Sâie o roade ceva și nu știe cum să zică. Până la urmă, i-a spus. Voia neapărat s-o însoțească la o înmormântare, acolo, în sat. Nici n-a vrut să audă, ce să caute ea la înmormântarea unei băbuțe străine? N-a cunoscut-o, niciodată n-a văzut-o vie, de ce ar fi trebuit s-o vadă moartă? Nici măcar nu era rudă cu gazdele ei. Și cam știa ce înseamnă o înmormântare la țară, cu lumea înghesuită în curtea casei, cu bocete, cu slujba interminabilă sub soarele care te bate fix în creștet și cu probabilitate mare de migrenă post-eveniment. Nu, nu, în niciun caz. Se apropia ora, lelea Sâie devenea tot mai neliniștită și insistența devenise rugătoare, se vedea că e extrem de important pentru ea, dar că nu voia să meargă singură, din ceva motiv. Era evident că răposata nu i-a fost prietenă, doar consăteancă, și atunci? Poate nu se avuseseră bine, dar s-o fi gândit că moartea-i moarte și că s-ar cuveni să fie acolo și nu voia să meargă neînsoțită? Până la urmă a cedat, spre bucuria femeii. Se gândea că o să treacă și asta cumva , că nu-i chiar așa de mare sacrificiul și că lelea Sâie merită atât. Pășeau alături pe ulița prăfoasă, nu era mult de mers. Era cald, senin și ciripeau păsărele când lelea Sâie, mulțumită că merg, cu un ton conspirativ și un pic malițios, a zis hai să vedem, plânge noră-sa?

485 comentarii

Din categoria Uncategorized

Prima dată au venit după comunişti

N-am ştiut ce să spun imediat ce Trump a cîştigat alegerile. Mi-am zis că poate a jucat un rol, ca într-un show tembel de televiziune. Dar am avut şi senzaţia că istoria se repetă (Germania din anii 1933). Lucrurile însă încep să încline spre a doua variantă. Prima dată au venit după iranieni, şi nimeni n-a zis nimic.

Trump a decis suspendarea acordării de vize americane pentru şapte ţări majoritar musulmane, inclusiv Iranul. Ciudat însă că lista nu include Arabia Saudită (ca să rămînem numai la cifre şi fapte verificate, 15 din cei 19 terorişti de la 11 septembrie erau saudiţi). Am întîlnit destui iranieni care au fugit din ţara natală şi n-ar vrea să se întoarcă acolo pentru nimic în lume; vizele pe care le-au primit în ţări ca SUA ori Canada au fost pentru ei colacul de salvare, posibilitatea de evadare dintr-o lume anacronică, încremenită într-un trecut îndepărtat. Acum sînt pedepsiţi. Unde mai pui că nu-i clar ce se va întîmpla cu cei care se află deja în Statele Unite: pe unii îi aşteaptă ştreangul dacă se întorc în Iran. Dincolo de absurdul măsurii şi de argumentele logice, un alt lucru e clar: de acum încolo musulmanii vor fi priviţi drept cetăţeni de mîna a doua în America. Hate, sweet hate! Pare cunoscut, nu?

Pe lista de isprăvi recente ale lui Trump se mai află tăierea unor fonduri pentru prevenirea avorturilor (în afara SUA) şi stabilirea cu exactitate a numărului de americani care au fost prezenţi la ceremonia de inaugurare. Din poze se vede că au fost de vreo zece ori mai puţini decît acum patru ani, cînd Obama îşi începea al doilea mandat, iar asta nu se împacă prea bine cu ego-ul prezidenţial. Grandomania nu se opreşte aici: deranjat că votul popular a fost cîştigat de Clinton, Trump vrea să demonstreze că de fapt a cîştigat tot el, numai că au fost cinci milioane de voturi ilegale. Deocamdată nu există nici o dovadă pentru o aşa fraudă masivă, dar nu-i nimic: agenţiile lucrează, caută de zor dovezi. Trebuie să le găsească pînă la urmă.

Lista e lungă: Trump mai vrea să facă zid la graniţa cu Mexicul (dar să-l plătească mexicanii), şi se pare că Obamacare a ajuns la gunoi. Că aşa face deşteptu’, dacă nu-i convine casa în care stă şi vrea alta mai bună, mai întîi darîmă ce are. Dar pîna la urmă astea sînt chestiuni de politică internă, poate că asta doresc americanii. Poate chiar vor morţiş să nu aibă asigurare medicală, pentru a plăti din buzunare sume colosale atunci cînd ajung în spitale. O altă enormitate străluceşte pe lista de realizări măreţe din prima săptămînă de mandat: agenţia americană de protecţie a mediului nu are voie să mai publice pe site-ul propriu nici un fel de concluzie a vreunui studiu academic, pînă ce acesta nu va fi revăzut de o comisie. De asemenea, toate menţionările despre încălzirea globală au fost şterse. Reîntoarcerea la origini, cum ar veni. La peşteri. Şi nu, Trump nu e singular, e vîrful a ceea ce partidul republican a clădit cu migală în ultimele decenii.

Am înţeles că interdicţia cu vizele poate dura 30 de zile, sau poate fi anulată în instanţă, dar nu ştiu dacă asta schimbă ceva. Scopul e clar.

Şi, în caz că nu aţi întîlnit articolul de aici pînă acum, merită citit. De multe ori m-am întrebat de ce pentru sute de gunoaie din lumea întreagă marele adversar, răul absolut e un bătrîn de 86 de ani care n-a ocupat niciodată vreo funcţie politică.

Prima dată au venit după comunişti, şi eu n-am zis nimic
– Pentru că nu eram comunist.
Apoi au venit după sindicalişti, şi eu n-am zis nimic
– Pentru că nu eram sindicalist.
Apoi au venit după evrei, şi eu n-am zis nimic
– Pentru că nu eram evreu.
Apoi au venit după mine –
şi nu mai era nimeni care să zică ceva.

400 comentarii

Din categoria Societate

La plimbare

404 comentarii

Din categoria Uncategorized

Jurassic Coast, Anglia…

413 comentarii

Din categoria Uncategorized

Primăvară

503 comentarii

by | Mai 4, 2016 · 22:34